Calatorie in Africa : Muntele de foc

Calatorie in Africa : Muntele de foc

de Vasile Alecsandri

intr-amurgul unei frumoase zile de vara din anul 1839, amicii mei C... N (Costache Negri), N... D (Nicolae Docan) si eu coboram incet muntii Apenini care despart Toscana de vaile Lombardiei. Un vant usor se ridicase, si placuta lui dezmierdare ne trezea din apatia in care ne cufundase caldura nesuferita a atmosferei. Toate simturile noastre se invioseau sub inraurirea acelui vant racoritor. Natura ni se parea mai vesela, seninul cerului mai limpede, cantarile pasarilor mai dulci! Parea ca ni se ridicase de pe ochi un val intunecos si de pe inima o greutate apasatoare. intr-un cuvant, apusul soarelui ne facu sa gustam una din acele tainice multumiri ale sufletului, atat de puternice la varsta de 19 ani, incat mintea pluteste in mii de visuri aurite si inchipuirea se exalta pana a crede ca aude cete de ingeri serband sfarsitul zilei pe harpe de aur.

in curand am ajuns la satul Petra-Mala, ce se gaseste intre Giogo, muntele cel mai nalt al lantului de Apenini ce petrecusem, si Filigare, hotarele Toscanei. Cand am intrat in sat, noaptea cazuse si stelele sclipeau vesel pe bolta cereasca.

Veturinul nostru, adica stapanul si totodata vizitiul trasurii cu care plecasem de la Florenta, ne duse la cea mai buna locanta; iar proprietarul acesteia, sinior Antonio, ne primi cu toata ceremonia magulitoare care atata si mareste galantomia calatorilor.

Complimentele si titlurile de alteta cu care ne stropi el, cand neam pogorat din trasura, ne induplecara cu totul in favorul lui; iar cand, dupa o plecata inchinaciune, el ne lua de subsuori ca sa ne suie la randul intai, atunci sinior Antonio castiga toata increderea si toata simpatia noastra, doua nobile sentimente de care el facu abuz, incarcandu-ne gros la socoteala a doua zi! Noi am platit fara a-i face vro observare cat de mica, fiindca fusesem tratati de alteta, dar ne-am decis de atunci a ne pogori singuri din trasura si a ne sui scarile locantelor fara ajutor, caci mai aveam inca de intalnit multi siniori Antonio in drumul nostru pana la Moldova.

La masa, locantierul ne vorbi despre un vulcan ce s-ar fi afland in apropierea satului si pe care locuitorii din Petra-Mala il numeau Monte di Fo (Munte de Foc). Ne-am hotarat indata de a-l vizita, si sinior Antonio, gata la poruncile noastre, ne-a si gasit pe la vecinii lui trei zmei cu urechile lungi, inseuati si infrauati, precum se cuvenea la niste altete.

Ne suiram calare f[...]ntarziere, si caravana noastra se porni la pas, carmuita fiind de sinior Antonio si urmarita de vro doi copilasi din sat, care, tipand si sarind cu picioarele goale pe pietrele strazilor, zadarau zmeii nostri cu vergi subtiri; insa acestia, far'a-i b[...]n seama, isi urmau drumul foarte linistiti, intocmai ca niste filozofi ce ar fi trecand cu fruntea senina printre necazurile lumii!

Cararea ce duce la Muntele de Foc serpuieste printre stanci faramate si pe maluri de rapi adanci; si fiindca strainii s-ar putea primejdui pe jos, locuitorii din Petra-Mala si mai ales sinior Antonio au pentru trebuinta calatorilor locomotive sigure, ce se numesc magari in limba veche si asini in cea noua. Acest animal este trebuitor locuitorilor de munte ca si camila arabilor. Bland, supus la glasul stapanului, el il duce in spinare pe varfurile cele mai nalte ale stancilor, pe gurile celor mai adanci prapastii, fara a-l pune vreodata in pericol. Rabdarea lui nemarginita, caracterul sau flegmatic si cumpanirea pasurilor sale sunt calitati cunoscute si care ar face din el o fiinta perfecta, daca el nu s-ar abate cateodata la un narav omenesc, la indaratnicie! Cu toate acestea, insa, marele poet al vechimii, Homer, l-a comparat cu Aiax, unul din cei mai viteji eroi ai poemului Iliadei, si Delille, poetul francez care a tradus pe Virgiliu si pe Milton, a facut portretul magarului in versuri foarte magulitoare, zicand printre altele ca:

„Il sert de Bucéphale a la beauté peureuse!" Cati oameni trec pe fata pamantului far-a merita de a fi asemanati cu Aiax si cu Bucefal!

Cu cat ne departam de sat, greutatile drumului se inmulteau, insa bucefalii nostri isi cumpaneau mersul cu un tact vrednic de lauda; la fiecare pas ei pipaiau drumul cu copitele, far-a se ingriji de pietrele care fugeau sub picioarele lor si care se duceau de-a dura in fundul prapastiilor. in zadar sinior Antonio ii indemna cu glasul, si copiii din urma cu vergile!... ei dau numai din urechi, iar din pas nu ieseau! in fine, dupa o cale acrobatica prin tot soiul de ratacanii, ne-am gasit deodata langa vulcan.

Acest Munte de Foc este unul din fenomenele cele mai curioase ale naturii! Pe o suprafata de trei stanjeni cvadrati ard mii de limbi de foc ce seamana a iesi din pamant, pe mii de tevi subtiri; si, lucru de insemnat! acele pari nu se ridica mai mult decat de o palma si au toate insusirile parei acestui punci, care arde acum dinaintea noastra, colorul si chiar parfumul ei; astfel, incat de ar sta cineva impotriva vantului si ar rasufla duhoarea acelui foc, in curand s-ar imbata.

Ne puseram cu totii imprejurul acestui vulcan; ne aprinseram tigaretele la para lui, si unul din noi incepu a grai cu sinior Antonio:

- Ce crezi d-ta de focul acesta, siniore ?

- Eu? raspunse Antonio, cred ceea ce zic batranii din PetraMala.

- si ce zic ei?

- Ca Muntele de Foc trebuie sa fie vro rasuflatura a iadului.

La cuvantul de iad, sinior Antonio isi facu cruce.

- Foarte bine; dar ce dovada aveti ca iadul se afla tocmai sub muntii Apeninilor?

- Probe avem multe: l0 ca pe la miezul noptii se aud pe-aici glasuri de cucuveici si gemete grozave, care par ca ies din fundul pamantului; 2-lea, ca padre Bertolomo si-a ars barba si sprancenele chiar aici unde sedem noi.

- Care padre Bertolomo?... Ce i s-a intamplat?

- El este un calugar caputin de la Verona, care, ca si d-voastra, nu credea ca Muntele de Foc este hornul iadului, ci din contra socotea ca ar fi cuprinzand comori nesfarsite... intr-o noapte, iata-l ca vine singur aici si, atatat de demonul lacomiei, se apuca de sapat. Sapa el, sapa mereu de cu seara si pana pe la miezul noptii; iar Satan il lasa de se munceste pana ce face o groapa adanca cat un stat de om. Atunci Duhul-raului da drumul focului din iad, si sarmanul padre Bertolomo se vede deodata cuprins de para!

Striga, se zbuciuma, cearca sa iasa... in zadar! Focul il invaluieste din toate partile si ii arde si hainele, si barba, si sprancenele. Din norocire, un calator, trecand pe acolo, aude racnetele caputinului, alearga si il scapa, caci altminteri Satan il prefacea in friptura pentru ospatul dracilor.

Zicand acestea, sinior Antonio isi mai facu o cruce, iar copilasii asezati pe langa el zisera cu spaima: Santa Maria!

- Daca voiesti numaidecat, sinior Antonio, sa dai in seama lui Satan parlirea lui padre Bertolomo... fie! spune-mi insa, de mult s-a ivit acest foc pe munte ?

- Ivirea lui se tine de o intamplare ce mi-a istorisit bunul meu, care si el o stia de la bunul sau, Dumnezeu sa le ierte pacatele!

- Amin!

Sinior Antonio tusi de trei ori, isi drese glasul si ne spuse urmatoarea legenda. in vreme ce para vulcanului raspandea lumini fantastice pe varfurile stancilor de pe-mprejur.

- Pe cand Venetia se bucura de avutiile si de libertatea sa, Petro Foscari era unul din cei mai nobili si mai insemnati patricieni din Lombardo-Venetia. Veniturile sale de milionar, pozitia si numele lui il puneau in cea intai linie din societatile aristocratice; dar pe cat soarta il inzestrase cu tot ce poate contribui la fericirea unui om, pe atata natura il tratase fara mila, dandu-i o figura uracioasa, doi ochi mici care patrundeau cu rautate, niste buze vinete si subtiri, ce semanau vopsite cu venin, si o pielita zbarcita ce batea in doua flori, in galben si in verde.

Aceasta nedreptate a naturii avu o fatala inraurire asupra contelui Foscari. Toate placerile lumii erau amarate pentru dansul prin ideea sluteniei sale. Nu avea, sarmanul! nici un minut de liniste, caci, oriunde mergea, i se parea ca aude in vorbele altora aluzii crude asupra nenorocirii sale. Daca intra intr-un salon si da cu ochii de vro oglinda, ideile sale se tulburau; el isi inchipuia ca stapanul casei ar fi asezat inadins oglinda in locul acela, pentru ca sa-i aduca aminte de asemanarea lui cu un strigoi ratacit printre cei vii. Daca vreo dama zambea tocmai cand el se apropia de dansa, Petro isi musca buzele de manie si tintea asupra nenorocitei dame o cautatura grozava ce o infiora; iar daca impingea pacatul pe un barbat sa-i zica macar un cuvant cat de putin atingator, atunci stiletul sau cauta indata razbunare in varsare de sange.

Toti se fereau de el ca de un ciumat; toti se dau in laturi cand il vedeau; convorbirile se intrerupeau; veseliile se stingeau.

Apropierea infricosatului Bravo din Venetia nu producea un efect atat de respingator, precum ivirea contelui Foscari!

El insemna toate scenele tacute ce se petreceau imprejurul lui, si mizantropia sa crestea in proportie cu ura ce insufla el societatii venetiene. intr-un cuvant, nenorocitul conte ajunsese a se uri chiar pe sinesi si a fi nesuferit nu numai strainilor, dar chiar lui insusi.

intr-o zi, contele Foscari zari la o primblare de gondole, in Canalul de Judeca, pe fata ducai Orloni, ce sosise numai de trei zile de la Neapoli, si frumusetea ei il innebuni. Din minutul acela el o iubi ca pe o madona! o iubi mai mult inca... ca pe un chip frumos! el, care si-ar fi dat toate comorile, toata nobletea, toata stralucirea numelui sau pentru un chip frumos! Din minutul acela el simti un nou sir de suferinte necunoscute lui pana atunci: sperarea inselatoare si gelozia cruda! insa, ca un om ce pan-in ora de pe urma tot se maguleste ca va scapa de moarte, contele uita ades nenorocirea lui si se lasa a fi ademenit de cele mai dragalase naluciri, caci era vesnic inganat de glasul sufletului sau, ce ii vorbea de Letitia, fiica ducai.

Cum se intinsera umbrele noptii pe canalurile Venetiei, contele Foscari se sui intr-o gondola si se duse sub ferestrele palatului Letitiei. Nefericitul! isi pusese in gand sa dea o serenada tinerei ducese si sa-i rapeasca sufletul prin farmecul glasului sau, caci am uitat a va spune, domnilor, ridicolul cel mai mare al bietului conte. El se credea a fi muzic desavarsit si isi inchipuia ca are un glas ingeresc, cand, dimpotriva, avea un glas de motan ragusit.

Apucand dar o mandolina in maini si ridicandu-si ochii spre balconul Letitiei, unde se zarea o umbra, el incepu a miorlai o barcarola venetiana foarte cunoscuta pe atunci in Venetia:

    Marea-i lina
    Ca zambirea-ti
    si senina.
    Ca privirea-ti
    Vina, vina
    Fara frica
    Sa te primbl-in luntrea mica s.c.l.

Nu sfarsi bine versul de pe urma al barcarolei, si pe balcon se ivi o alta umbra mai mare, care, plecandu-se pe canal, impreuna finalul cantecului cu un hohot de ras rasunator!... B Mandolina cazu din mainile contelui, glasul i se taie pe loc, si el ramase ca un om trasnit de fulger, in vreme ce umbrele amandoua din balcon se facura nevazute.

- Amalteo! Amalteo! striga deodata contele, amenintand balconul desert cu stiletul sau; Amalteo! ras-ai tu de mine, dar te-oi face eu sa plangi amar! Rostind aceasta amenintare in turbarea ce-l cuprinsese, nenorocitul conte pica obosit pe perinele gondolei si se departa de acel loc, facand si desfacand o suta de planuri de razbunare asupra lui Amalteo. Cine era insa acest Amalteo?

Amalteo Peroni se tragea din una din cele mai mari familii din Neapoli; tanar, frumos, elegant si bogat, el venise de vro doua luni in Venetia si se facuse favoritul tuturor damelor prin delicatetea purtarii sale, prin gustul distins ce prezida la toate faptele lui si prin o gingasie copilareasca, de care era intiparita natura sa delicata. El era iubit de multe patriciene, pe cat nobile pe atat frumoase, dar mai cu seama era iubit de fata ducai Orloni, care il cunoscuse la Neapoli.

Asemene Amalteo admira multe frumuseti venetiene, dar mai cu deosebire el adora pe Letitia, caci Letitia le intrecea pe toate cu minunile ingerestii sale figuri si cu incantarile spiritului sau.

Toti strainii ii priveau pe amandoi cu o multumire adevarata si ii admirau, asteptand ziua nuntii lor ce era sa se faca in curand.

Contele Foscari singur le purta pizma si cauta mijloace de a darama fericirea lor!

A doua zi dupa scena balconului, el se duse la palatul ducai Orloni si, suind scarile cu repejune, se gasi deodata fata-n fata cu Letitia, in cel intai salon. La vederea lui, tanara copila ingalbeni, tremurand de spaima; iar contele Foscari, pierzandu-si mintile, se arunca in genunchi dinaintea ei, cu mainile intinse spre dansa.

- Letitio, Letitio, ii zise, ia stiletul si ma ucide, caci fara tine viata-i o pedeapsa nesuferita... Toate chinurile iadului le simt in sufletul meu de cand te iubesc, caci te iubesc cu desperare, cu gelozie, cu nebunie...

Cum declama insa aceste cuvinte desantate, o mana straina se inainta pe deasupra lui si ii puse in fata o oglinda mica.

Contele se v[...]ntr-insa cu tot ridicolul pozitiei sale, isi intoarse iute capul si zari pe Amalteo! infuriat la vederea rivalului sau, el racni ca un tigru ranit si se izbi crunt asupra lui. Tanarul cazu jos, strapuns de stiletul contelui, iar contele, din ziua aceea, se facu nevazut din Venetia.

Un an dupa aceasta intamplare, pe locul unde arde acum focul ce vedeti aici chiar, erau asezati vro doisprezece hoti inarmati din cap pan-in picioare. Toti stau gramaditi imprejurul capitanului lor, Marco Brojio, care de o bucata de vreme imprastia spaima in toata partea aceasta a muntilor Apenini si in vaile imbelsugate ale Lombardiei.

Nu era pe atunci vorba in toata Italia decat despre sumetiile si cruzimile lui Marco Brojio. Unii ziceau ca el era nalt cat un brad de munte, ca avea brate groase de urias si o barba neagra ce ii acoperea obrazul intreg; altii spuneau ca el era mic de stat, cu ochi de veverita, cu buzele subtiri si galbene, cu parul ros ca para focului. Iar desi opiniile asupra acestui hot vestit erau deosebite, nime nu-i pomenea numele fara a-si face cruce!

in noaptea ajunului de Craciun, Marco Brojio, precum am spus, sta lungit cu tovarasii lui pe iarba verde ce acoperea locul din care acum ies limbi de foc. Nori negri se intinsesera pe ceruri, aducand groaza si imprastiind o intunecime cumplita in lume; tunetul vuia din vreme in vreme in partea muntilor despre Giogo; iar fulgerele se alungau pe fata norilor ca niste sageti inflacarate si acopereau codrii, muntii, prapastiile cu o lumina fantastica.

O mare furtuna se pregatea!... Dar Marco Brojio parea ca nici insemna amenintarile cerului. El raspundea la tot tunetul prin un racnet ingrozitor si deserta cate o cupa de vin de Monte-Fiasconi in onorul fiecarui fulger. Fizionomia sa lua o expresie mai diavoleasca, cu cat furtuna lua o intindere mai mare; si cu cat vantul vajaia mai fioros, cu atat glasul hotului rasuna mai puternic prin munti, cantand asa:

    „Varsa-n cupa mea de aur
    Acest vin ce desfateaza
    si m-aprinde, ma turbeaza,
    Precum sangele pe taur!
    Varsa, varsa tot aice,
    si cand eu destul voi zice,
    Pe-al meu cap trasnetul pice!
    Beti, voinici! pana la moarte!
    si-n ceas vesel de placere,
    Sa uitam orice durere,
    Orice chin al relei soarte!
    Beti, copii, toti dupa mine,
    si-nchinati cupele pline
    L-a fulgerelor lumine!
    Cerul tuna si rastuna,
    Muntii urla, Satan rade;
    Iadul acum se deschide
    si cu noi canta-mpreuna!
    Vantul geme, vajaieste,
    Lumea-ntreaga se-ngrozeste,
    Inima-mi salta si creste!
    Tremure-se tot in lume
    Cat va fierbe sange-n mine!
    Faca-si cruce si sa-nchine
    Cel ce-aude de-al meu nume!
    Eu sunt Brojio..." s.c.l.

Cantecul hotului fu intrerupt prin sosirea grabnica a unui om invelit intr-o manta neagra si care, oprindu-se dinaintea lui Marco Brojio, ii zise:

- Sinior capitane! tovarasii care sunt randuiti la panda pe drumul despre Jiogo au oprit o careta inhamata cu sase cai.

- si in careta nu era nimeni ? intreba Brojio.

- Ba se gaseau inlauntru un cavaler si o dama.

- si unde sunt ?

- Iata ca-i aduc tovarasii dinaintea exelentei voastre. La noi, in Italia (adauga sinior Antonio), titlul de exelenta se da fara osebire la toti acei care au mijloace de a plati asemene titluri.

Aici, oricare om bine imbracat are drept la numire de exelenta, si, mai ales pentru mine, tot calatorul care trage la locanta mea.

il socotesc de alteta... Dar sa ne intoarcem la Marco Brojio.

in curand se auzi in apropiere un vuiet de mai multe pasuri si de arme, si sase hoti se ivira ca niste fantasme din intuneric, aducand in fata capitanului pe nenorocitii care cazusera in mainile lor. Un fulger atunci lumina cerul, si Marco Brojio cunoscu pe Amalteo Peroni si pe frumoasa Letitia.

Hotul sari ca un leu pe picioare, tinti asupra tinerilor ochii sai prefacuti in doua limbi de foc si se porni deodata la un ras spasmodic, care ii zbuciuma tot trupul si da figurii lui o expresie de fiara salbatica. Amalteo si Letitia se tineau stransi unul de altul, cuprinsi de groaza si de cumplite presimtiri.

- Ha! striga in sfarsit Brojio, cu un glas de alta lume; Satan v-a adus in ghearele mele!... Momentul razbunarii a sosit pentru mine!

si iar il apuca acel ras nebunesc atat de grozav, incat hohotele sale, rasunand prin codrii muntilor, infiora chiar pe tovarasii lui.

- Amalteo Peroni! zise hotul turbat, iti aduci aminte de o noapte la Venetia, cand, de pe balconul Letitiei Orloni, ai indraznit a raspunde cu un ras batjocoritor la o serenada ce se da tinerei ducese?

Amalteo Peroni! iti aduci aminte de oglinda ce ai indraznit a pune sub ochii contelui Petro Foscari, cand el sta in genunchi dinaintea Letitiei Orloni?

Atunci ai primit o dreapta rasplatire, spaland cu sangele obraznicia ta; dar se vede ca moartea n-a voit atunci de tine; se vede ca soarta iti pastra alte chinuri, un sfarsit mai aspru, de vreme ce te-a adus iar[...]n fata mea!

- Dar cine esti tu? intreba Amalteo tulburat.

- Cine sunt eu?... Eu sunt contele Petro Foscari!... Eu, capitanul hotilor cu care vietuiesc acum sub numele de Marco Brojio; eu, care mi-am parasit familia, pozitia si patria, pentru ca sa ma razbun asupra oamenilor ce m-au adus in desperare... stii tu, Amalteo, ce te asteapta? Nu socoti ca vreau sa-ti ridic viata, nu!...Vreau sa te fac a suferi toate muncile iadului, privind pe Letitia ta jertfita hotilor ce rad acum de tine, fara mila, precum ai ras tu de mine.

- Ticalosule! striga Amalteo. Cine din voi a pune mana pe Letitia, il intind mort la picioarele ei.

- Ucide-ma dar pe mine mai intai, daca poti!... raspunse contele Foscari, repezindu-se ca sa rapeasca pe Letitia din bratele lui Amalteo; dar nu apuca a face un pas si cazu trasnit de un fulger ceresc! Tot muntele se cutremura!... si de atunci se aprinse pe locul acesta focul ce vedeti.

Astfel se mantui tara de un hot care nu visa decat omoruri; asa scapara Amalteo si Letitia de prigonirile contelui Foscari. De aceea si credem noi, locuitorii din Petra-Mala, ca locul unde a fost fulgerat Marco Brojio si din care ies acum mii de limbi de foc nu poate fi alta decat o rasuflatura a iadului!

Sfarsind aceasta anecdota, inchin un paharel de punci capitanului Campbel, ce ma ascultase cu mare luare-aminte, si adaug:

Punciul d-tale e de minune! insa un lucru ii lipseste pentru ca sa fie perfect.

- Care lucru? intreba Campbel.

- Povestirea intamplarii comice care a fost cauza ca te-ai facut marinar.

- Daca doriti a o cunoaste... eu sunt gata a va o spune, mai ales ca nici nu avem altceva de facut mai interesant in asta seara.

Marea-i lina; vaporul merge bine; punciul e fierbinte. Ol rait!...

Iata ce mi s-a intamplat cu vro douazeci de ani mai inainte.





Calatorie in Africa : Tovarasul meu de drum
Calatorie in Africa : Malposta
Calatorie in Africa : Tuluza, Nima, Marsilia
Calatorie in Africa : Pe mare
Calatorie in Africa : Muntele de foc
Calatorie in Africa : Cel intai pas in lume
Calatorie in Africa : Tanger si Maroc
Calatorie in Africa : De la Tanger la Tetuan prin muntii Uadras
Calatorie in Africa : De la Tanger la Tetuan prin muntii Uadras - continuare


Aceasta pagina a fost accesata de 2990 ori.
{literal} {/literal}