Dumbrava Rosie - VII - Lupta

Dumbrava Rosie - VII - Lupta

de Vasile Alecsandri

VII.

Lupta


Toporski veteranul cu-o ceata mai aleasa
Lui Albert se inchina si pleaca la razboi.
Pe loc batranul Carja in cale-i vrand sa iasa,
De langa Stefan pleaca cu buni viteji de soi.
Ei vin calari in graba, aprinsi de razbunare,
S-apropie; iar Carja, zburand in fuga mare,
In fata lui Toporski s-opreste s-astfel zice:
Toporski! din doi unul e scris sa piara-aice!
Ori tu, ori eu; sus pala, si vin la lupta dreapta!
Carja! raspunde leahul, ai minte inteleapta,
Dar inima nebuna. Eu te cunosc pe tine,
Esti leu naprasnic, insa si tu ma stii pe mine,
Caci in mai multe randuri luptat-am inainte,
Pe cand aveam brat verde si inima fierbinte.
Nici tu, vechiul meu dusman, nu m-ai invins pe mine,
Nici eu n-am avut parte sa te inving pe tine.
Ce dar n-am putut face in focul tineretii,

Putea-vom face oare sub iarna batranetii?
O! Carja, barbe albe purtam acum noi doi,
Si lupta, draga lupta, nu mai e pentru noi.
Priveste! altii, tineri, stau imprejurul meu.
Demni adversari acelor de pe-mprejurul tau.
Al lor acum e randul, frate. Noi, veteranii,
Soimi invechiti, deoparte sa stam, privind soimanii.
Vin cole langa mine, si nu fii dusman mie,
Caci varsta intre oameni stinge-orice dusmanie!
Raspunde-atunce Carja: Toporski, ai dreptate,
Ades e rece pieptul, si inima tot bate!
Apoi, marindu-si pasul, el striga la ai sai:
La lupta, voi, soimanii, la lupta, fetii mei!
La lupta! striga insusi Toporski-n mare glas,
Si amandoi batranii deoparte s-au retras.


Pe loc ambele cete aprins electrizate
Scot palosele-n soare c-un freamat de otel.
Ochirile prin aer se-ntampina-ncruntate,
Caci fiecare-alege un dusman pentru el.
Plecand apoi cu totii, strang fraiele, dau pinteni,
In sprintene dezghinuri isi salta caii sprinteni,
Si zbor pe-aripa urii, cu-avantul de naluca,
Si intra ceata-n ceata si-n lupta se apuca.
Pamantul ropoteste sub tropot de copite,
Vazduhul straluceste de arme ascutite,
Iar palosele albe ciocninduse-n loviri
Dau foc, dau moarte crunta, dau aspre zanganiri.
In clipa cad sub ele, strapunsi, scaldati in sange,
Iarmeric Mazovitul, ce-n doua parti se frange,

Si Buhtea parcalabul, cu-o larga brazda-n piept,
Si tanarul Cozjatic, lipsit de bratul drept.
Grodeck, zis Falca-Tare, in crudul sau avant,
Precum un vier de codru, se-nainta prin gloata
Si sabia-mprejuru-i facea o larga roata
Ce se-nvartea la soare si suiera in vant.
Cadeau victime multe sub arma ce zbura!
Si Grodeck in turbare pe rand le numara,
Calcand tot inainte pe victimele sale.
Cand, iata, din multime apare drept in cale
Balaur de la Galu, ce poarta usurel
O ghioaga monstruoasa, cu dintii de otel.
Grodeck repede spada-i in pieptul lui Balaur!
Sangele curge! Pieptul greu muge ca un taur,
Dar ghioaga se abate! sub crunta-i lovitura
Zbor crierii lui Grodeck, si dintii toti din gura;
Iar leahul, clada moarta, greu cade pe pamant,
Ne-ndeplinind in viata grozavu-i juramant.
Coman, de la Comana, cu Velcea, sarpe iute,
Privesc din departare cum vine si cum salta
Un cal de soi ogarnic, deprins a vana ciute,
C-un voinicel subtire ca trestia de balta.
Cine sa fie oare cel capitan frumos?
E Biela, par de aur, cu mijloc mladios .
Vanat de soi e, frate?
E pui de palatin!
Atine-te dar, Velceo.
Comane, ma atin.
Si amandoi la panda se pun in a lui cale,
Coman cu brate goale, si Velcea cu o coasa.

Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i pletoasa;
Venea voiosul Biela pe campul cel de jale,
Si pala-i cand de-o parte, cand iar de alta parte,
Taind in carne vie, facea ochiuri desarte.
Deodata Velcea sare, sub cal se ghemuieste,
Si calu-mpuns la glezne din fuga poticneste,
Turtind sub el pe Velcea; iar mandru-i capitan
Il zvarle peste capu-i in pieptul lui Coman.
Bine venisi la mine! ii zise uriesul,
Si-n bratele-i de schija, razand, grozav il strange,
Cat pieptul ii zdrobeste si oasele ii frange,
Apoi intre cadavre, pe camp, arunca lesul
Gorow si Zablotowski combat delaolalta
Cu Stroe Vlad, hotnogul, si cu soltuzul Dalta.
Umar de umar, coasta de coasta, om si cal
Se strang, se prind cu ura in clestet infernal,
Voind a se absoarbe de pe a lumii fata
Cu partea lor de soare, cu partea lor de viata.
Si sangele din piepturi, din frunti mereu se scurge
Si pe sub cai de-a lungul el galgaie si curge.
Crancena lupta! Moartea deasupra se arata,
Face un semn, alege, si clestetul deodata
La semnu-i se desprinde, lasand pe camp sa cada
Gorow si Zablotowski, amici, a mortii prada!
Iar caii lor, ca dansii nedespartiti, cu dor,
Se duc nebuni prin lagar, chemand stapanii lor.
Glence din Pocutia sub Udrea se doboara.

Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoara,
Strigand in desperare: Ah! zece morti mai bine
Decat o viata lunga si zile cu rusine!
Corbaci reteaza capul baronului Huminski,
Ciolpan apuca-n brate-i pe junele Tenczynski
Si merge de-l depune lui Stefan la picioare,
Apoi se-ntoarce iute la noua vanatoare.
Zbalos pe-un cal de campuri, Negrea pe-un cal de munte
Se intalnesc cu ochii s-alearga sa se-nfrunte.
Izbindu-se-n multime cu-avant spaimantator,
Crunt se lovesc din fuga cu palosele lor.
Lovire fulgeranda si leahului fatala!
El cade jos! In mana-i se frange a sa pala,
Dar Negrea, viteaz darnic, ii zice: Frate Zbalos,
Pe-un om cazut nu-mi place sa cada al meu palos.
Te scoala, mergi in pace cu zile de la mine.
Ar fi pacat sa piara un bun viteaz ca tine!
A zis, calu-si intoarce si-n gloata se repede,
Lasand in urma-i leahul; iar Carja, care-l vede,
Ii striga de departe: Ani multi, Negreo, nepoate!
Bratul ce nu da moarte cand poate, multe poate!
Si glasuind, el vede a lui Toporski ceata,
Ciuntita, risipita si-n tabara-alungata,
Fugind cum fuge spaima lipsita de rusine
Si simte mandrul Carja o mare valfa-n sine.
Iar cainicul Toporski, cu fruntea obosita,
Sopteste varsand lacrimi: O! soarta mult cumplita!
Eu, tare-odinioara, vechi arbor al Lehiei,

Pierdut-am frunzi si ramuri sub vantul vijeliei!
Iata-ma-nvins! O! Carja, de-acum sunt robul tau!
Rob, tu! nu mi-ar ierta-o preasfantul Dumnezeu!
Cand un popor de oameni se-nchina tie, mie,
Un tu, s-un eu, Toporski, nu cade in robie!


Asa graieste Carja, batranul intelept,
Si, singur, merge vesel la Stefan, domnul drept,
Ce-i zice: Ani multi, Carja! tu fala mi-ai facut!
Ca tine fie-ti neamul viteaz si priceput!
Apoi catre ostimea pe langa el ramasa:
Acum e randul nostru, boieri, copii din casa!
Sa dam zorul din urma, cumplitul nostru zor,
Ce trece si rastoarna ca trasnet razbitor.
Dati vant armelor voastre! pe cai, si dupa mine!
Precum un card de vulturi din sferele senine
Cad iute ca un fulger pe-o prada ce zaresc,
Romanii, dusi de Stefan, in lagar se izbesc!
Nimic nu le rezista, nici tunuri, nici desime,
Nici sant, nici zid de care, nici deasa calarime,
Caci ei rastoarna-n treacat, si darma, sfarma-n clipa
Scadroane, tunuri, corturi, si pun tot in risipa.
Fug lesii, fug cruciatii si fuge insusi craiul!
Ii duce domnul Stefan cum vantul duce paiul;
Iar tabara leseasca un lung pustiu ramane
Sub apriga furtuna a cetelor romane!
Cand sufla vantul toamnei prin codrii vesteziti,

Copacii plini de frunze sunt astfel zguduiti,
Si crengile cazute, si frunzele uscate
Pe camp in departare sunt astfel semanate.


Dumbrava rosie - I - Visul lui Albert
Dumbrava Rosie -  II - Tara in picioare
Dumbrava Rosie - III - Tabara leseasca
Dumbrava Rosie -  IV - Tabara romana
Dumbrava Rosie - V - Stefan cel Mare
Dumbrava Rosie - VI - Asaltul
Dumbrava Rosie - VII - Lupta
Dumbrava Rosie - VIII - Aratul


Aceasta pagina a fost accesata de 1523 ori.

{literal} {/literal}