Dumbrava Rosie - VI - Asaltul

Dumbrava Rosie - VI - Asaltul

de Vasile Alecsandri

VI.

Asaltul


Gonise vantul noptii furtunile ceresti,
Lasand acuma randul furtunii omenesti,
Si soarele-n splendoare din neguri rasarise,
Parea ca vrea s-admire pe acel ce se falise
Ca lumea ingrozita, privind spre rasasrit,
Vedea-va-n loc de soare al sau chip stralucit!
El primbla ochi de aur pe tabara leseasca
Superba! imprejuru-i avand ca s-o-ntareasca
Un lung ocol de care legate strans cu lanturi,
Ocol armat cu tunuri si-nconjurat cu santuri.
Armata e-n picioare! Puternica armata,
Cu-a sale lungi scadroane in larg cuadrat formata,
Ocupa dupa santuri al taberei camp nalt,
Stand gata sa respinga romanii din asalt.
Mii, mii de lanci cu flamuri se vad falfaietoare,
Ca trestiile dese din balti cand sufla vantul.
In aer zbor nechezuri, comenzi rasunatoare,
Si caii-n neastampar framanta-n loc pamantul.
Iar Albert, mandrul rege, in mijloc pe-o naltime,
Priveste cu-ngamfare frumoasa lui ostime.
Calare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,
El are langa dansul un grup stralucitor
De palatini, de hatmani sleiti pe caii lor,
Si steagul inainte-i cu semne suverane.

La dreapta, sub padure, romana oaste-apare
In palcuri si in cete pe camp oranduita,
Si fiecare ceata de lupta pregatita
C-un tun cu sapte tevii, purtat pe roti usoare.
Hotnogi numiti de Stefan comanda calarasii,
Aprozii, lefeciii, curtenii si arcasii.
Iar Stefan sta pe-o culme cu-o ceata ce nu-l lasa,
De-a tarii boierime si de copii din casa.
Sub dansul are domnul un zmeu, un moldovan,
In stanga lui pe Boldur, in dreapta pe Bogdan,
In mana-i buzduganul domnesc care-n razboaie,
Ca bratul care-l poarta, in veci nu se indoaie,
Si pe deasupra-i steagul, amenintand furtuna,
Cu bourul, cu steaua, cu soarele si luna.
Precum doi nori pe ceruri stau fata-ntunecosi
Si merg unul spre altul, dand fulgeri luminosi,
Armatele dusmane, crunt-amenintatoare,
Raspand din ochi, din arme luciri fulgeratoare.
Si litfii si romanii privesc in nerabdare
Unii la rege, altii la domn, si fiecare,
Dorind, pandind semnalul razboiului
Deodata
Stefan ridica steagul, dand semn l-a lui armata.
Ura! trei palcuri dese de cei mai buni arcasi,
Plecand, pe camp se-nsira in grupe de hartasi.
Voinicii merg in fuga spre lagar, indrazneti,
Din arcele lor nalte tragand mii de sageti
Ce vajaie-n desimea scadroanelor lesesti
Si prind rasad de moarte in piepturi omenesti.
Dar tunurile-ascunse in lagar, dupa care,
S-aprind, scotand pe gura mortala detunare,

Si multi dintre arcasii departe-naintati
Cad morti, scaldati in sange, de glonturi fulgerati.
Tovarasii lor grabnic atunci se intrunesc,
Dau semne de-ngrozire, la fuga se gatesc,
Cercand s-atraga lesii din tabara afara.
Dar leahul nu-i urmeaza, cercarea le-i zadara!
Vezi litfa! zice Boldur, sta-nchisa la ocol.
Nu vrea, nu indrazneste sa iasa-n camp, la gol.
Vom merge noi la dansii! romanul domn raspunde,
In tabari lantuite stim noi cum se patrunde.
Tu, Boldur, mare hatman, si tu, Coste-paharnic,
Precum se cade voua, imi place a fi darnic,
Facandu-va cu mine partasi la zi de fala.
In dusmanii Moldovei acu sa-ntrati navala
Cum intra leu-n turme si palosul in coaste!
Pe loc semetii Coste si Boldur, capi de oaste,
S-au dus, s-au pus in fruntea romanilor, strigand:
La foc, copii! si grabnic plecat-au alergand.

Vuieste aprig campul si armele rasuna,
Si tunurile crunte ca tunete detuna.
O grindina de glonturi fatala,-ucigatoare,
In cetele romane duc moarte-ngrozitoare;
Dar ele, ne-ngrozite, far-a-nceta de loc,
Pasesc tot inainte, sub viscolul de foc.
Multi le raman in urma, rupti, morti, cazuti pe branci!
Ei zbor s-ajung in numar la santurile-adanci.
Naval cu toti in lagar, naval! oastea racneste.
Din cer ne vede Domnul, si Stefan ne priveste!
Si toti s-arunca-n santuri, dau unii peste alti,
Cei mici, usori, in graba s-acata de cei nalti,
Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc,


Cu unghiile de maluri se prind, se opintesc,
Se urca prinsi de lanturi, de-a tunurilor buze,
Si printre mii de sabii si mii de archebuze
Ce-i taie si-i rastoarna in santuri, faramati,
Ei pun picioru-n lagar, puternicii barbati!
Zadarnic Ceremisii, dositi pe dupa care,
Indreapta groase tunuri, le-ncarca, le dau foc,
Romanii, de-ai lor dusmani de prinsi a-si bate joc,
Intr-insii dau izbire cu-o apriga turbare,
Ii pun sub coasa mortii, in tabara-i resping,
Si, grabnic, care, tunuri in santuri le imping,
Si fac podisuri late cu trupuri sangeroase
Ce mor in vaiet jalnic si-n chinuri dureroase.
Atunce craiul zice: O! frate Sigismund!
Zaresti tu moldovenii in lagar, colo,-n fund?
Dar! Sigismund raspunde; zaresc o biata turma.
Nici unul insa teafar nu-si va calca pe urma!
Nici unul viu, nici unul! zic lesii imprejur.
Si Herbor Lucasiewitz, viteaz cu parul sur,
Se duce sa avante armata cea craiasca
Si cu romanii aprigi in piept sa se loveasca.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Ca niste mari balauri cu lungi coarne-ascutite,
Scadroanele in zgomot de tropot sunator
Se misca, salta-n copce; apoi, luandu-si zbor,
Cu lancele plecate la fuga-s repezite.
Dar Costea si cu Boldur, tovarasi de izbanda,
Tinand in frau avantul romanilor semeti,
Le striga: Stati aice! toti dupa cai, la panda,
Sa trageti tinta-n litfe o ploaie de sageti!
Si cum veneau gramada scadroanele sonore,

Descaleca arcasii, gatesc arcele lor,
Trag, strunele vibreaza, sunand zbarnaitoare,
Mii de sageti trec iute sub soare ca un nor
Si intra prin scadroane cu-o aspra vajaiire,
Ducand cu ele groaza, durere si pieire.

Intregi siruri de oameni, din fuga sagetati,
Se pleaca morti pe coame, cad grabnic rasturnati.
Multi cai zac langa dansii si multi, atinsi la nari,
Fug, taraind cadavre cu un picior in scari.
Dar Herbor Lucasiewitz racneste: Inainte!
Si lungile scadroane-nainte merg gramada,
Pan ce topor cu lance si buzdugan cu spada
S-ating in zanganire sub soarele fierbinte.
Atunce mandrul soare ce spre apus plecase,
Oprit in a sa cale, vazu cu ochii rosi
Un furnicar de moarte ce aprig se-nclestase,
Un iad grozav de demoni salbatici, fiorosi,
Sarind, urland ca fiare, muscandu-se scrasnind,
Rupand, lovind orbeste, dand moarte si murind!
Romanii in scadroane intrau ca-ntr-o padure,
Cladind movili de lesuri sub zdravanul topor.
Si coasa neobosita, si harnica secure
Zburau abatand caii sub calaretii lor.
Iar ulii din Soroca, si zgriptorii din Vrancea
Cu lancea cangiuita in gloata patrundeau,
Si rasturnau cu cangea, si strapungeau cu lancea,
Si trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
Dar si lehimea crunta facea partii grozave,
In cetele romane trecand ca prin troian.
Bravi, ne-mpacati, teribili, sub armele lor brave
Curgea o dara lunga de sange pamantean.

Deodata prin ostime o veste a trecut:
Herbor sub buzduganul lui Boldur a cazut!
Herbor e mort! Stau lesii patrunsi, incremeniti,
Scot soapte ingrozite, prin ranguri razletiti,
Pierd cumpatul, pierd capul, zvarl armele-n vazduh,
Dau dosul, si fug iute, goniti de-al spaimei duh.
Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte,
Suspina: 'O! Toporski, o! veteran carunte!
Priveste, fug miseii! fug toti, fug mic si mare!
De-acum in tine singur e singura-mi sperare!


Dumbrava rosie - I - Visul lui Albert
Dumbrava Rosie -  II - Tara in picioare
Dumbrava Rosie - III - Tabara leseasca
Dumbrava Rosie -  IV - Tabara romana
Dumbrava Rosie - V - Stefan cel Mare
Dumbrava Rosie - VI - Asaltul
Dumbrava Rosie - VII - Lupta
Dumbrava Rosie - VIII - Aratul


Aceasta pagina a fost accesata de 1430 ori.

{literal} {/literal}