Istoria unui galben

Istoria unui galben

de Vasile Alecsandri

In noaptea trecuta, pe la un ceas dupa douasprezece, am fost trezit din somnul dulce ce gustam, prin un zinghet metalic care m-a mirat foarte mult, nefiind obisnuit a auzi asemene armonie la ceasuri atat de tarzii. Acel sunet mi se parea ca venea din fundul odaii si ca iesea dintr-o cutioara de fildes sapata, ce se zarea pe masa in razele lunii care razbatea prin fereastra. M-am sculat iute din pat pentru ca sa cunosc pricina zuruitului pomenit, am luat in mana acea cutie unde pusesem dimineata un galben olandez si o para mare turceasca, am deschis-o cu luare-aminte, si adanca a fost mirarea care m-a cuprins, auzind deodata doua glasuri straine iesind din cutie, doua glasuri de alta lume, care zbarnaiau, tiuiau si se sfadeau de moarte.

Sa marturisesc ca m-au apucat fiori reci in fata acelei minuni, nu socot ca a fi vreo rusine din parte-mi, pentru ca nu sunt deprins a trai printre spirite. Spun drept ca atunci m-am crezut inconjurat de vedenii, fantasme, stahii, strigoi, moroi si de toate fiintele fantastice cate joaca parola si hora cu miezul noptii, in lumina lunii. Peste putin insa linistindu-ma ceva, nu stiu cum s-a facut ca am gandit la A. Donici, fabulistul, si aducandu-mi aminte de fabula lui Fierul si argintul, in care aceste doua metaluri tin un dialog atat de intelept, deodata zic, o lumina cereasca imi trecu prin minte, si am inteles urmatorul adevar: ca si metalurile au suflet, mai ales aurul si argintul, de vreme ce ele insufleteaza si mai de multe ori desufleteaza oamenii; in urmare trebuie sa aiba si grai.

Sprijinit de aceasta frumoasa descoperire, m-am simtit indata cuprins de o femeiasca curiozitate si, fara dar a pierde vreme, m-am lungit intr-un jilt elastic, am asezat cutioara langa mine pe masa si, cu tigareta aprinsa, m-am pus pe ascultat. Razele lunii, precum am zis, se jucau pe covorul din odaie, zugravind felurimi de figuri, si unele, lunecand pe cristalul calimarilor, tremurau chiar deasupra Galbenului si a paralei, la care ma uitam cu ochii tintiti. Aceste doua monede se aflau atunci in focul cel mai inflacarat al convorbirii, amandoua saltand din vreme in vreme cu manie si batandu-se, zuruind, de marginile cutioarei. Iata ce ziceau:

Galbenul: Dar, ma mir de stapanul meu cum de a uitat cine sunt eu si m-a pus la un loc cu o biata para ca tine, ce nu faci acum nici trei bani, atat esti de stearsa si de ticaloasa!

Paraua (plesnind de ciuda): Rade dracul de porumbrele negre!... Dar nu vezi, ciuntitule, cat esti de ros de chila zarafilor?... nu te vezi ca ai ajuns in trei colturi, ca ai scazut si ai slabit cat un irmilic de cei noi?... ti-ai pierdut toti dintii, sarmane, si vrei sa mai musti pe altii?

Galbenul (cu fudulie, ridicandu-se in picioare): Leul desi imbatraneste tot leu ramane, asemene si Galbenul tot galben!

Paraua (saltand des si iute de ras): Galben, tu?... Cu adevarat, sarmane, esti galben, dar de galbenarea mortii.

Galbenul: Ian asculta, cadana batrana, nu te juca cu cuvintele, ca, desi sunt acum in trei colturi, pe loc infig unul in tine.

Paraua (cu dispret si cu un aer de marire): Eu am trecut prin degetele ienicerilor si nu mi-a fost frica! Tocmai tu vrei sa ma sperii?

Ambele mele monede statura putin intr-o pozitie teatrala, ca doi dusmani viteji care se masoara cu ochii pan-a nu se inclesta la lupta. Eu ma uitam la ele fara nici a ma rasufla, atat eram de curios a vedea un duel banesc; dar asteptarea mea fu si acum inselata, precum a mai fost de multe ori in acest soi de intamplari.

Provocatorul, adica Galbenul, vazand maiestatea si curajul protivnicei lui, se domoli, se trase inapoi, si prin aceasta miscare aduse o noua dovada observarii ce am facut demult, ca: fala mare isprava n-are.

Galbenul (dupa o scurta tacere): Nu te bucura, proasto, ca eu ma voi injosi a te onora cu loviturile mele, si daca te-am si amenintat dinioarea, nu spera ca-mi voi uita rangul intr-atata incat sa ma ating de tine. stiu, slava Domnului! cata departare este intre noi. Familia mea-i de aur si neamul tau de-abia de argint.

Cum indraznesti dar a socoti ca eu, care am fost slavit de cei mari si leganat in sanul lor, eu, care sunt fruntea banilor, eu sa ma masor cu tine? Sarmana! gandeste cat ai ramas de neinsemnata-n lume si vezi mai inainte de toate ca esti de o mie patru sute douazeci de ori mai putin decat mine.

Paraua: Fricosule aristocrat! se vede ca ai locuit multa vreme in sanul domnului M. si ca de la dansul ai castigat simtirile dobitocesti sub care iti ascunzi lipsa curajului. Tu, olandez, tu sa rostesti cuvinte de familie si de noblete! Rusine, rusine sa-ti fie!

Am cunoscut multi compatrioti de-ai tai in deosebite randuri si in deosebite pungi, si marturisesc ca i-am aflat curati de fire si de caracter; dar tu, negresit esti minciunos, calp, bastard, c[...]ti arati arama fara cat de putina sfiala. (Suspinand): Unde-i, unde-i frumosul si nobilul olandez cu care m-am iubit atat de fierbinte la anul 1820 in buzunarul capitanului Costita, pe cand acest vestit corabier calatorea pe Marea Neagra!... Unde-i acum sa te faca una cu cutia in care ne gasim si sa ma razbune de obrazniciile tale.

Galbenul (uimit de tulburare): La anul 1820?... Capitanul Costita?... Marea Neagra?... Ce spui?... Tu erai atunci cu mine?

Paraua (intr-o nespusa mirare): Cu tine! Ce fel?

Galbenul (repede, adunandu-si suvenirele): Dar... imi aduc aminte... intr-o noapte intunecoasa, marea era intaratata de furtuna... corabia era sa se inece la Sulina... Toti se rugau lui Dumnezeu ca sa-i scape....

Paraua: Asa este, bine zici. Eu tremuram de frica si, deodata, zuruind cu disperare, m-am aruncat si m-am lipit...

Galbenul: (dandu-se de-a dura catre para): si te-ai lipit de pieptul meu, care de mult ardea pentru tine in focul unei dragoste nemarginite.

Paraua (lunecand catre galben): Ah!

Galbenul si Paraua (lipindu-se intr-o amoroasa imbratisare):

Soarele meu! Luna mea!

Zinghetul pricinuit prin infocata atingere a monedelor se schimba incet-incet intr-o zuruire slaba sau, mai bine zicand, intr-o suspinare metalica care se pierdu in deserturile lumii si al cutiei.

O tacere dragalasa urma dupa aceasta, tacere ce dovedea o mare catime de simtire in sanul monedelor; tacere scumpa si mult mai glasuitoare decat insasi vorba; tacere care mi-a atins pana si mie, un strain, coardele inimii si mi-a adus doua lacrimi de compatimire pe marginea genelor.

Peste cateva secunde ambii amorezi se trasera putin inapoi, se uitara lung unul la altul, facandu-si amandoi o dureroasa revizie, si zisera urmatoarele, cu glas patruns:

Galbenul (oftand din greu): Cat esti de schimbata, iubita mea!

Paraua (suspinand cu durere): Cat ne-am schimbat, dragul meu!

Galbenul (cu amaraciune): Ce cruda si nemilostiva-i vremea! Coasa ei nu se osteneste niciodata!... Placere, frumusete, tinerete, toate sunt secerate de dansa!... Astazi ele stralucesc cu tot farmecul lor si maine se pierd. Trista soarta! Lume desarta!

Viata ticaloasa! Ah! Ah!

Paraua (cu blandete ingereasca): Nu te mahni, luceafarul meu, ca nu suntem numai noi supusi acelor crude pravili ale soartei. Fierul ca-i fier si inca rugineste, dar noi care suntem meniti prin insasi firea noastra a fi jertfa lacomiei oamenilor!

Galbenul: iti aduci aminte, scumpa mea, de-acea epoca fericita cand ne-am intalnit in buzunarul capitanului Costita?...

Sufletele noastre erau facute unul pentru altul, c[...]ndata ce ne-am zarit ne-am si simtit cuprinsi de dragoste. Cat de frumoasa erai tu atunci cu fata ta rotunda si alba ce sticlea si stralucea ca o tabla de dulceti. Cu cata gratie se indoia talia ta gingasa si subtire!

Ce glas dulce si armonios aveai tu atunci!

Paraua: Atunci?... Dar atunci si tu erai tanar, frumos, voinic; atunci erai luciu si plin de farmec; atunci aveai pe-mprejur o coroana cu zimti din care ieseau scantei amoroase ce-mi patrundeau inima. Atunci eram amandoi in vrasta dragostei, ne iubeam si ne dezmierdam toata ziua si toata noaptea, incat mi s-a ros jumatate de fata atunci... dar acum...

Galbenul (intr-o deplina desperare): Dar acum?

Paraua (razand): Acum suntem ca doi taciuni care fac numai fum far-a da para.

Galbenul: Eu, taciune, eu care...

Paraua: Lasa monologul pe alta data si-mi spune ce te-ai mai facut din ceasul acel crud cand am fost despartiti? Prin care valuri, prin care pungi, prin cate soiuri de degete ai mai trecut?

Galbenul: Ah! iubita mea, cate intamplari am avut de la 1820 incoace!... De cate ori am trecut de la treptele cele mai nalte ale societatii la cele mai de jos, din mainile cele mai curate in labele cele mai marsave, de la sanurile cele mai nobile la piepturile cele mai desarte de oricare simtire! Nu este soarta in lume mai curioasa si mai vagabonda decat a fiintei nenorocite ce se numeste moneda. in veci si peste tot locul slaviti si doriti, noi suntem pricina celor mai multe fericiri si nenorociri pe pamant si, cu toate aceste, rareori intalnim suflete de acele inchinate noua si vrednice de toata lauda, care, cunoscand pretul nostru, ne pastreaza ca moaste sfinte in fundul unei lazi de fier, ne pastreaza, zic, ani intregi si ne scapa de acea frecatura necontenita a degetelor omenesti, care roade podoabele noastre.

Paraua (cu ceva nerabdare): Le stiu aceste toate; spune-mi mai bine istoria ta.

Nu am trebuinta sa mai adaug cat de mult se atatase curiozitatea mea. Istoria unui galben, povestita in intunericul si in tacerea noptii, era pentru mine o petrecere nesperata. Mi-am aprins iute o a doua tigareta, si Galbenul incepu asa:

Galbenul: Istoria mea este legata cu deosebite anecdote ce s-au intamplat sub ochii mei persoanelor la care m-am aflat, anecdote triste sau vesele, unde eu am jucat totdeauna rolul cel mai de capetenie si in care mi s-a infatisat prilej a face multe insemnari si descoperiri asupra oamenilor. M-am folosit mult de privilegiul ce avem noi, banii de aur, a fi stransi cu scumpatate la pieptul lor, pentru ca sa le cercetez si sa le cunosc inimile de aproape; si tu, iubita mea, stii ca si mine cata marsavie plina de dezgust este ascunsa inlauntrul unor bipede care se zic crestini cu frica lui Dumnezeu. Asculta dar, si nu te supara daca fara voie ideile mele ti-or parea cateodata cam posomorate.

Dupa ce ne-a despartit capitanul Costita la Galati, dandu-ma pe mine unui boierinas ce-i vanduse grau, am suspinat multa vreme gandind la tine, la fericirile pierdute ale dragostei noastre si crede-ma ca daca mi-ar fi fost cu putinta mi-as fi rapit viata de desperare; dar firea nedreapta n-a vroit sa ne dea si noua, galbenilor, dritul scump de a ne sinucide; in urmare am fost silit sa-mi mistuiesc durerea-n suflet si sa urmez pe noul meu stapan la mosia lui. Dar poti tu sa ghicesti in ce chip l-am urmat?...

Ascuns, soro draga, in ciubota lui si calcat in picioare ca un ban de nimica, pentru ca boierul se temea de talhari. stiu ca aceasta rusine se intampla ades banilor care au nenorocire a pica in pungile boierinasilor de la tara, dar eu inca nu patisem o asemene injosire si ma inaduseam de ciuda. Ah! ziceam atunci, de ce nu am putere sa-i fac o provocare, precum se cuvine intre persoane bine crescute, si sa-l strapung cu spaga rigai de Olanda!... Ce folos insa! Eu ziceam, eu auzeam. in sfarsit, acel drum plin de chinuri se savarsi dupa cum dori stapanul meu: el ajunse acasa cu toti banii in ciubota fara sa fi intalnit nici macar un potlogar pe drumul mare.

    ... Vai mie! nu putea sti
    Ca procesu-n a lui stare sta gata a navali.

Paraua: Nu-mi spui ca te-ai facut literat?

Galbenul: M-am gasit odata din intamplare jumatate de ceas in buzunarul unui poet.

Paraua: Urmeaza-ti povestirea.

Galbenul: O impresurare de mosie il sili pe bietul boier a alerga la Iasi spre a se lupta cu tagma judecatoreasca, insa din nenorocire in capitala asta el nu putu sa intrebuinteze mijlocul ciubotelor spre scaparea galbenilor lui, precum o facuse in drumul cel mare, caci aici oarecare director de tribunal i-a luat pana si ciubotele din picioare. E de prisos sa mai adaug ca eu impreuna cu toti ceilalti ai mei tovarasi trecuram in punga acestuia si ca sarmanul boierinas se intoarse acasa cu parul alb, cu giubeaua rupta si cu buzunarele sparte. Nenorocirea lui m-a cuprins de putina jale, dar pe de alta parte mi-a adus o multumire ascunsa, caci razbunarea este una din cele mai vii multumiri ale oamenilor si ale galbenilor olandezi.

Paraua (otarandu-se): Ma ingrozesti cu vorbele aceste.

Galbenul (cu fanfaronada): Da cum socoti?

Paraua: Nu mi-ar parea curios daca ai fi un ducat venetian, pentru ca acestia cred numai in vendetta lor, dar tu, olandez...

Galbenul: Nu te atinge de nationalitate, soro draga, ca ma supar.

Paraua: Pardon, scumpul meu; n-am vroit sa te mahnesc.

Galbenul: Te cred, iubita mea. Unde ma gaseam?... La directorul de tribunal. Nu ti-oi descri figura lui, pentru ca era foarte neinsemnata, dar ti-oi vorbi de buzunarul sau. stii ca noi, banii, judecam mai totdeauna oamenii dupa pungile si dupa buzunarele lor, si eu marturisesc ca acest fel de judecata mi se pare cel mai nimerit intr-o epoca unde domneste interesul. Dl Buffon, naturalistul francez, a zis ca: stilul arata omul; eu zic ca: buzunarul arata omul. El este cea mai sigura caracteristica a firii, a patimilor si a moralului sau. De pilda, buzunarul unui cheltuitor este spart; punga unui zgarcit e facuta de materie groasa si trainica si e legata cu nouazeci si noua de noduri s.c.l.; iar buzunarul directorului putea foarte bine sa dea o lamurita idee de haos, caci nu avea nici margini, nici fund.

inchipuieste-ti dar, scumpa mea, ce groaza m-a cuprins cand m-am ratacit in acel sac lung si adanc! Ma credeam pierdut intocmai ca un calator in pustiurile Africii, dar ma inselam, pentru ca buzunarul suspomenitului director de tribunal nu semana nicidecum cu un pustiu; acesta dimpotriva era locuit de feluri de neamuri straine si pribegite acolo din alte pungi.

Cand am ajuns la marginile acelui sac, am gasit o poporatie foarte amestecata de galbeni olandezi si nemtesti, de irmilici vechi si noi, de carboave, pana si de sfantigi, pana si de firfirici, care cu totii traiau intr-o armonie ce m-a adus in mare mirare, cunoscand dihoniile care despart astazi natiile.

Paraua: Cum, frate, carboavele si irmilicii erau prieteni?

Galbenul: Nu numai prieteni, dar as putea zice frati de cruce, daca n-as sti ca irmilicii sunt dusmanii sfintei cruci. si aceasta unire eterogena stii tu de unde se tragea?... Din crudul obicei care silise pe fiestecare moneda a-si lepada nationalitatea, cand a intrat in acel buzunar directoresc. Acole, galbenii, irmilicii s.c.l. nu se mai numeau nici galbeni, nici irmilici, nici carboave.

Paraua: Dar cum, cum?

Galbenul: Martori!... intelegi acum? De pilda, galbenii se chemau martori de treizeci si cinci de ani; irmilicii martori de patrusprezece sau de sasesprezece ani, dupa varsta; carboavele martori de doisprezece ani; si toti la un loc alcatuiau un popor nou, cunoscut sub nume de: natia dovezilor sunatoare... Ma pricepi acum?

Paraua (oftand): Te pricep. (Dupa o mica tacere.) si mult ai sezut tu acolo?

Galbenul: Asteapta. Voi, turcilor, aveti un proverb pe care nu mi-l aduc aminte, dar care se incepe cu haram...

Paraua: Haram gheldi, haram ghiti.

Galbenul: Tocmai; acest proverb, pe cat inteleg, vrea sa zica ca de banii luati nedrept nu s-alege nimica.

Paraua: Bre! Nu te stiam poliglot.

Galbenul: Cum sa nu fiu poliglot, soro draga, daca am slujit oarecand drept plata unei subscrieri la un Tetragloson, care era sa iasa... dar sa venim la proverbul pomenit, pentru ca sa vezi cum se adeveri intelesul lui.

A doua seara, dupa intrarea mea in colonia dovezilor sunatoare, stam la vorba cu cativa martori de deosebite varste si povesteam pe rand chipurile inselatoare ce intrebuintase stapanul nostru pentru ca sa ne traga in sanul lui, de la razesi, de la vaduvele sarace si de la toti nenorocitii impricinati, la care ne aflasem mai inainte, cand deodata o mana lacoma ne cuprinse gramada in palma si ne tranti ca vai de noi! pe o masa de carti unde se juca stos. Cateva perechi de ochi se tintira cu dragoste asupra noastra, si dupa cateva talii, o alta mana straina se intinse spre noi si ne trase intr-un alt colt al mesei. Directorul nu mai era stapanul nostru... El ne pierduse pentru totdeauna. Pare ca-l aud si acum cat de tare se blestema, cum se ocara pe sine cu cuvintele cele mai proaste pentru ca jucase, in vreme ce noul meu stapan ii zicea din vreme in vreme cu sange rece: haram gheldi, haram ghiti!

De-atunci m-am patruns de adevarul acestui proverb si am luat o mare opinie de intelepciunea musulmana.

Paraua (se inchina): imi pare foarte bine.

Galbenul (urmand cu foc): intelepciunea si paralele turcesti sunt doua lucruri care mi-au castigat inima.

Paraua (cu ceva cochetarie): Berbantule...

Galbenul (dupa un zambet): Tanarul ce ma castigase in carti era una din acele fiinte a carora nume se sfarseste in escu, cand se afla la Moldova, si in eanu, cand merg la Valahia; fiinte problematice, care traiesc far-a avea nici un chip de vietuire, care pica napaste in casele si la mesele oamenilor si care astazi se primbla in droste de Brandmaier, imbracati in straie noua, incaltati cu botine de glant, si maine ii vezi plamadind glodul ulitelor cu ciubote rupte, cu surtucul descusut si cu palarie roasa pe cap; trantori paraziti ce s-au introdus de o bucata de vreme in societatea romanilor, speculand nevinovatia si increderea lor, si care au fost crescuti la scoala vestitului Robert-Macarie, de cotcareasca pomenire.

Acel interesant copil al civilizatiei, acel nobil cavaler... de industrie, petrecea o mare parte a zilei inchis in odaia lui cu o pereche de carti in maini, pe care le amesteca necontenit, le aseza in deosebite chipuri, le sucea, le taia, deprinzand si iscodind fel de fel de tesmecherii ce intrebuinta seara spre a pungi pe pontatori.

si trebuie sa marturisesc ca el ajunsese la o dibacie atat de maiastra in masluirea cartilor, incat ar fi meritat cu toata dreptatea o oda escamotofila in soiul acelei adresate dlui Rodolfo de dl Eliad, marele ammiratore della prestidigitazione.

Paraua (boldind ochii): Ce cuvinte sunt aceste?

Galbenul: Aceste sunt cateva cuvinte dintr-o noua limba romaneasca ce se descopera acum la Bucuresti.

Paraua: Dar escamotofil ce bazaconie este?

Galbenul: Escamotofil e var primar cu bratalba, cu lungumbra si frate de cruce cu Broascaoaietaurie si cu impercaicoifagi ale dlui Aristia.

Paraua: Nu le inteleg.

Galbenul: Te cred; dar ian intreaba pe croitorii lor daca inteleg cuvintele tesmecherii si haram, si sa vezi ca ti-or raspunde: nu te capisc sau: nu te cumprind.

Paraua (clatinand capul): Mari sunt minunile tale, Doamne!

Galbenul: Zi mai bine: mari sunt minciunile oamenilor!...

Tanarul meu avea, precum ti-am spus, degetele foarte sprintene la carti si se folosea binisor de mestesugul sau, caci acesta era pentru dansul un soi de fondos sigur din care tragea dobanda pe fiestecare seara; dar el nu se multumea cu acel venit si, in urmare, se imprumuta ades pe la zarafii jidovi. Trebuie sa-ti spun ca stapanul meu se trudea demult ca sa desluseasca o problema foarte grea, adica: chipul de a face datorii fara a le plati. in adevar el descoperise demult partea cea dintai a problemei, si acum era aproape sa o gaseasca si pe cea din urma, caci hotarase sa fuga a doua zi pe ascuns la Bucuresti, cand deodata si fara veste unul din creditorii lui, un jidov batran, i se arata grozav si inarmat cu patru slujitori de la Agie. Pricina acelei infatisari politienesti era un vecsel iscalit de stapanul meu, dar neplatit, dupa obiceiul sau cel economic. Noul Macarie fu silit sa numere banii indata si, numarandu-i, ma lepada si pe mine in palma nebotezatului zaraf.

Paraua (cu tanguire): Nenorocite prieten!

Galbenul: Dar, dar, plange-ma, scumpa mea, tanguiestema, luna mea, caci aici incep pentru mine durerile, ticalosiile, chinurile unei inchizitii mai crude decat acea spaniola; boceste-ma si te ingrozeste, pentru ca ai sa ma vezi muncit in maini de calau, precum erau munciti crestinii in vremea paganismului; ai sa cunosti, in sfarsit, misterul acel infricosat al deformarii mele si chipul nelegiuit prin care eu, mandrul si slavitul tau odinioara amorez, am fost despartit pentru totdeauna de podoabele mele.

Neronul israelit ce ma luase in robie ma inchise deocamdata intr-o temnita neagra si unsa, pe care el indraznea a o numi punga, si ajungand acasa la dansul, dupa ce ma arata cu bucurie la vro sase copii zdrentarosi si nespalati, el ma ascunse sub o podea din odaia lui, intr-o oala ingropata in nisip. Auzi tu?... intr-o oala de facut bors, eu ce locuisem in pungi de matase! eu care tinusem adeseori loc de onor printre oameni, sa ma vad tinand locul fasolelor si patrunjelului! Aceasta idee mi-ar fi dat galbenarea negresit, daca n-as fi fost precum sunt galben de firea mea. Dar toate aceste nu sunt inca nimica pe langa chinurile ce mi se pregateau.

Pe la miezul noptii, calaul acela nemilostiv ma scoase la lumina unei lumanari de seu si, apropiindu-ma de ea, imi atinse zimtii cu un instrument de moarte ce-i zic chila. Durerea ce ma cuprinse dintr-o margine la alta ma facu sa sar in sus de trei palme si, scapand dintre degetele lui, alergai iute de-a dura sub pat, unde ma ascunsei tremurand. Ce folos insa! Iuda ma gasi peste putin si imi roase toti zimtii cei frumosi, care, dupa cum zici, iubita mea, iti aruncau odinioara in inima atate scantei de dragoste. intr-o clipala m-am vazut ras, pilug, de jur imprejur intocmai ca capul barbierului meu; glasul mi se dogise de durere si, neputandu-l blestema atunci cum se cadea, m-am razbunat asupra lui azvarlindu-i un zimt in ochi. De atunci el a ramas chior, si socot c-a ramanea tot asa pan' la judecata cea de pe urma.

Paraua (plesnind de manie): Amandoi ochii sa-i fi scos. Auzi!... sa-ti chileasca zimtii! Eu ma mir cum de sufar romanii atate mii de talhari.

Galbenul: Ce sa le faca daca sunt suditi!

Paraua: si cum ai scapat din mainile calaului tau?

Galbenul: in codrul Hertei!... stii ca acest codru e moartea jidovilor: numai de le-i pomeni de dansul ii vezi ca-si schimba fetele si-i apuca duca-se pe pustii. Talharul meu de zaraf avea nevoie sa mearga la hotarul Mamornitei pentru oarecare speculatii cu folos sigur si, stiind ca avea sa treaca prin acel codru atat de dusman perciunilor, el isi cumpara doua pistoale si un iatagan ruginit, se sui singur intr-o brisca si se porni cu frica-n spate si cu galbenii in san. Dupa multa truda ajunsera in sfarsit in codrul Hertei. Tartanul meu tremura ca de friguri; maselele-i clantaneau si el se batea necontenit cu pumnul in piept. Era inspre seara, la ceasul acel sfant al zilei unde toata natura se linisteste in tacere si pare ca se pregateste pentru serbarea unei taine infricosate. Caii mergeau incet la deal, cand deodata iesira de dupa copaci doi oameni inarmati.

Iuda rasari ca si cand l-ar fi muscat un sarpe, dar nu-si pierdu mintile, caci, scotandu-si iute cusma si chitia de pe cap, le puse langa dansul, una-n dreapta si una-n stanga, si incepu a striga de departe: „Nu veniti, nu; noi suntem trei, voi sunteti doi". Cu toate aceste talharii oprira caii si se apropiara de brisca.

- Mai tartane, zise unul din ei, pentru cine ai luat armele aceste?

- Pentru talhari, raspunse zaraful.

- Noi suntem talhari.

- Poftim, ma rog, -- si jidovul dete indata armele.

- Da bani ai cu tine?

- Ba nu, n-am nici o para, pe legea mea.

- Pe dansul, mai, racnira atunci hotii, si pe Leiba mi-l trantira din brisca jos la pamant. Iuda se zbuciuma cu desperare si racnea vai mir, ghevalt cat il tinea gura, dar unul din talhari ii puse un genunchi pe piept si o mana-n gat, si glasul i se curma pe loc.

Aceasta scena nu tinu mult, caci peste putin cei doi voinici intrara iar in codru, lasand trupul zarafului lungit in mijlocul drumului, fara suflare si cu ochii holbati. Socot de prisos sa mai adaug ca ei nu uitasera sa-i ia punga din san. Talharii de drumuri mari, precum si cei de targuri mari, au intr-acest soi de intamplari o deosebita luare-aminte.

Paraua: Cum? dragul meu, ai incaput im maini de talhari si nu ti-a fost frica?

Galbenul: Ada-ti aminte, scumpa mea, ca trecusem mai inainte prin mainile unui director de tribunal, ale unui stosar si ale unui zaraf. Deprinderea se face fire, dupa cum stii.

Paraua: Adevarat; oamenii si banii se deprind cu societatile cele mai rele.

Galbenul: Stapanii ce capatasem eu acum, si care ma capatasera totodata, ne dusera in fundul codrului, la gura izvorului care se numeste fantana hotilor. Acolo erau adunati toti tovarasii lor, impreuna cu capitanul, ce sta mai deoparte, lungit pe iarba, cu pistoalele langa dansul.

    Opt voinici cu spete late
    Cu manece suflecate
    si cu pustile-ncarcate.

- Ei! copii, prins-ati iepurele? zise capitanul, om nalt de stat, vanos in brate si cu mustatile de-un cot.

- L-am prins, capitane, raspunse talharul ce ma tinea in palma.

- Gras ii?

- Cam gras, ca nu putea fugi bine.

- Poate-a fi fost cuser.

- Cuser, dar; avea niste perciuni de-o palma.

- si unde-i pielea?

- Iat-o, capitane.

Capitanul deschise punga, se uita la noi si, clatinand din cap cu manie: Ian vezi, zise, cum i-au ciocartit! Litfa blestemata ne-a furat pe jumatate dintr-insii. Pe urma, varsandu-ne in palma, chema toti tovarasii lui imprejur si ne imparti in sume drepte pe la fiecare. Eu insa ramasei partea capitanului. Acest roman era cu adevarat voinic, si daca se facuse talhar de drumul mare, nu ca doar ii era sete de bani, dar pentru ca simtea ceva in inima lui care il indemna sa caute prilejuri de vitejie; primejdiile aveau pentru dansul un farmec magnetic care il tragea fara voie, si sunt incredintat ca daca ar fi avut norocire sa se nasca cu trei sute de ani mai inainte, pe cand romanii erau in lupte, el si-ar fi dobandit un nume de viteaz mare. Singura slabiciune ce avea era ca iubea prea mult nevestele maritate, si fiindca aceste au avut de cand lumea o fierbinte aplecare pentru voinici, s-a intamplat ca multi barbati insurati erau maniosi foc asupra capitanului si jurasera sa-si razbune asupra lui.




Istoria unui galben
Istoria unui galben - Partea a-2-a
Istoria unui galben - Partea a-3-a


Aceasta pagina a fost accesata de 32449 ori.
{literal} {/literal}