Romanii si poezia lor (2)

Romanii si poezia lor (2)

de Vasile Alecsandri

II

Eu fac intocmai ca negutitorii de pietre scumpe, care cand iti arata vreun briliant minunat se simt fara voie indemnati a rosti mii de laude asupra-i, desi el insusi se recomanda destul ochilor prin frumusetile sale. Nu pot sa-ti trimit vreo balada mai insemnata fara a o intovarasi de cateva randuri pline de entuziasm pentru dansa. Ce sa fac?... M-am inamorat de poezia poporala ca de o copila din Carpati, tanara, mandra, nevinovata si asa de frumoasa ca, dupa cum zice vorba romaneasca, pe soare ai putea cata, iar pe dansa, ba! Iata dar ca, dezvelind astazi la lumina soarelui comoara nesfarsita a poeziei romanesti, aleg din colectia baladelor si a cantecelor ce am adunat prin muntii si vaile Moldovei trei balade si cateva hore destinate a aparea in coloanele foaiei Bucovinei. Cea dintai balada este a lui Mihu copilul.

Acest Mihu este un adevarat cavaler-trubadur din veacul de mijloc. Voinic vanturel de tara si gingas cantaret, el trezeste codrii vechi, trecand ca o naluca inarmata prin desisul lor, pe la ceasul cand toata suflarea doarme, pe la miezul noptii!

    Mult e frunza deasa,
    Noaptea-ntunecoasa,
    si calea pietroasa.

Zice balada, dar lui Mihu nu-i e grija nici de fantasmele spaimantatoare ale intunericului, nici de fiarele crude ale codrului. El merge voios pe murgusoru-i mic care, cand se urca la dealul

    Barbat si calca in piatra,
    Piatra scapara,
    Noaptea lumina,
    Noaptea ca ziua!

Se duce Mihul meu dezmierdand codrii prin dulceata unui cantec armonios, unui cantec de voinic ce suna asa de duios, incat mult in urma-i codrii vuiau tainic si se clatinau ca la suflarea unui geniu nevazut.

    si tot merge, merge,
    s-urma li se sterge
    Printre frunzi cazute,
    Pe carari pierdute.

in zadar calul sau cearca a lasa drumul si a apuca colnicul! in zadar murgul nazdravan zice:

    Ca s-atin pe-aici
    Patruzeci si cinci,
    Cincizeci fara cinci
    De haiduci levinti,
    Dusi de la parinti
    De cand erau mici.

Mihul nu-si numara dusmanii niciodata; lui nu-i pasa de-ar fi patruzeci si cinci, cincizeci fara cinci, de-ar fi chiar haiduci levinti; de-ar fi chiar dusi de la parinti de cand erau inca mici; de-ar fi, intr-un cuvant, acei dusmani, lipsiti de orice simtire omeneasca, ca fiinte ce de mult s-au departat de la izvorul indulcitor al inimii omenesti, de la sanul parintesc, Mihu raspunde cu fala:

    Murgule, te lasa
    Istor brate groase,
    Groase si vanoase;
    Istuia piept lat,
    Lat si-nfasurat;
    Istui palusel,
    Taius de otel!

La aceste cuvinte Murgul se supune, lasa colnicul si apuca iar drumul, caci murgu-i ca gandul, zice balada; dar iata ca in fundul codrului, la o muche de stanca, benchetuieste un ungur batran cu patruzeci si cinci de nepoti de ai lui, si iata ca deodata el tresare, auzind:

    Un mandru cantěc,
    Cantic de voinic,
    s-un glas de cobuz
    Dulce la auz,
    De cobuz de os
    Ce canta frumos.

Acesta e Ianus cel vestit! Ianus care domneste in codri cu o ceata de voinici cu chivere nalte si cu cozile late, lasate pe spate!

Ianus care porunceste la haiduci far' de leafa: hotoman batran si neimpacat,

    Cu barba zburlita,
    De rele-nvechita!
    Pana-n brau lungita,
    Cu brau invelita!

El are sabii lucitoare, are durda ghintuita, are inima otelita, dar sufletul lui e maret, caci mareata e porunca ce da el voinicilor lui haramini. Mergeti, le zice, si-i atineti calea la pod, la hartop etc.

    De-a fi vrun viteaz,
    Sa nu mi-l stricati!
    Iar vrun fermecat,
    De muieri stricat...
    O palma sa-i dati
    Drumul sa-i lasati.

O parte din unguri merg de ies in calea Mihului si cad ucisi de palosul lui, caci le-a zis Mihu:

Cine v-a manatCapul v-a mancat!

Pe urma Mihu purcede iar prin cel codru verde, cantand duios din cobuz, si merge de se infatiseaza deodata in ochii lui Ianus.

Ungurul se infurie, si cu glas de razbunare porunceste nepotilor sa dea cu flintele, sa dea cu lancile. ‚ÄěLasati lancile", le zice Mihu,

    Ca eu Mihu sant!
    si vreau sa va cant
    Un mandru cantěc,
    Cantic de voinic,
    Din cobuz de os
    Ce canta frumos!

Ungurii se opresc la glasul lui, si insusi Ianus ramane mut. Aici vine o scena vrednica de geniul lui Ossian! in fundul unui codru vechi ca pamantul si tacut ca mormantul, in fata unui batran ce pare a fi chiar zeul fantastic al codrului, in mijlocul unui mare numar de hoti turbati de dorul razbunarii, la razele stelelor ce luneca si se rasfrang pe arme lucitoare... un voinicel singur, privind moartea cu nepasare, incepe a canta, si deodata natura intreaga se trezeste, batranul se imblanzeste, si hotii stau porniti pe ganduri, uitand mania lor. Dar cine canta asa? Mihu copilu! si ce fel canta Mihu?... Balada zice:

    Iata, mari, iata
    Ca Mihu deodata
    incepe pe loc
    A zice cu foc,
    incepe usor
    A zice cu dor
    Un cantec duios,
    Atat de frumos,
    Ca muntii rasuna,
    Vulturii s-aduna,
    Brazii se clatesc,
    Frunzele soptesc,
    Stelele sclipesc
    si-n cale s-opresc!

Cine nu s-ar fi induiosat la asemene armonie incantatoare, daca insesi stelele s-au oprit din calea lor ca sa o asculte, ele care aud melodiile ceresti? cine n-ar fi zis in urma, ca Ianus:

    Vin' tu, Mihule,
    Vin', voinicule,
    Sa benchetuim
    si sa veselim,
    s-apoi amandoi
    Ne-om lupta noi doi.

Ianus si Mihu se pun la masa si benchetuiesc si ciocnesc pahare, desi ei fac acum praznicul mortii. Unul din doi trebuie sa moara, caci nu poate incapea pamantul doi viteji ca Mihu si Ianus. Iata dar ca se scoala si

    Deoparte se duc
    La lupta s-apuc!

Cine va fi oare invingator? Lupta le e de moarte! De vroiesti s-o afli, citeste balada, caci ar fi pacat sa-i dezvelesc eu toate tainele.

Cea a doua balada se numeste Paunasul codrilor. Ea se deosebeste de cantecele numite haiducesti prin un caracter romantic ce ii da o mare asemanare cu baladele cavalerilor din veacul de mijloc. Subiectul ei de dragoste si de vitejie, precum si chipul cu care este tratat de necunoscutul ei autor te face a cugeta la unele scene din poemul lui Tasso, la luptele eroilor cantati de acest geniu nemuritor al Italiei, la vitejiile nobililor cavaleri, care aveau drept deviza doua singure cuvinte: Amor si glorie! si care mureau cu multumire pentru apararea iubitelor lor.

Asa in balada romaneasca vedem un voinicel trecand cu mandra lui pe culmea unui colnic, la o margine de codru. Amandoi sunt tineri, uimiti de dragoste. Ea-i pruncuta balaioara, cu cosita galbioara; el e voinicel mandru si cu statul tras pintr-un inel. El o roaga sa cante si-i tot zice:

    Canta-ti, mandro, cantecul,
    Ca mi-e drag ca sufletul!

Prunca ar implini cu bucurie dorinta iubitului ei, dar se teme ea insasi de puterea fermecatoare a cantecului, caci presimte ca acel cantec va rasuna in codri si le va scoate in cale pe un viteaz vestit, neinvins inca, Paunasul codrilor! Inima-i spune ca frumusetea ei ar fi pricina de lupta periculoasa si nepotrivita intre un voinicel tinerel ca baditul ei si un paunas de codru, care si-a dobandit falnicul titlu de voinicul voinicilor. insa, desi nu vrea sa cante indata, ea nu marturiseste de-a dreptul frica ce o stapaneste, caci o nobila simtire de delicatete o opreste a lovi amor-propriul iubitului ei, ci ii da numai a intelege de departe despre pericolul ce l-ar ameninta, cand si-ar canta ea cantecul:

    Eu, badita, l-oi canta,
    Dar codrii s-or rasuna
    si pe noi ne-a-ntampina
    Paunasul codrilor,
    Voinicul voinicilor...

Aceasta strofa este vrednica de insemnat ca dovada de fiinta simtirilor celor mai delicate in inima poporului roman si de recunostinta instinctiva a poetilor poporali in ceea ce priveste finetile artei poetice.

La raspunsul copilei, voinicelul, citind in inima ei, se induioseaza si, in exaltarea dragostei lui, ii da numirile cele mai dezmierdatoare:

Aurica, dragulica,Nici n-ai grija, nici n-ai frica.

Cuvantul aurica cuprinde ideea de frumusete, de pret mare, de raritate, de lucire si de toate calitatile aurului. Voinicelul nostru (caruia negresit aurul i se parea un metal foarte rar) nu putea dar gasi un termen mai bogat, mai original si mai potrivit cu iubita lui, ce avea cosita galbioara. Amorul e neolog in tara noastra.

Cuvantul dragulica ne indeamna a observa aici asemanarea ce se afla intre limba romaneasca si cea italiana, in privirea diminutivelor. Asa, din draga romanul face draguta, s-apoi dragulita sau dragulica, precum face italianul din caro, carino, carinetto. Una din calitatile cele mai vederate ale poporului nostru este caracterul sau bland, simpatic si dezmierdator.

Sa ne intoarcem insa la sirul baladei.

Dupa cea intai izbucnire a inimii sale, voinicelul nostru urmeaza a zice cu o falnica barbatie, sprijinita de insasi puterea dragostei lui:

    Sa n-ai grija pentru mine,
    Cat oi fi eu langa tine!
    Sa n-ai frica pentru tine,
    Cat ii fi tu langa mine!

Iata ca prunca incepe a canta si, precum ea presimtise, iata ca dulceata cantecului trezeste rasunetele departate si le scoate in cale pe Paunasul codrilor! Cine-i el? Ce soi de fiinta este acest om care poarta un nume atat de poetic si care este cunoscut in lume de voinicul voinicilor? il vom afla in cele intai cuvinte ale lui, cuvinte faloase, poruncitoare si amenintatoare:

    Mai baiete, baietele,
    Mai voinice, voinicele,
    Da-ne noua mandra ta,
    Ca sa scapi cu viata ta...

Pentru un paunas de codru ca dansul, pentru voinicul voinicilor toti ceilalti oameni i se par negresit baietei, voinicei; in urmare, cand vorbeste de dansul, el zice: Noi, Noua! intocmai ca un stapanitor, si crede ca toti trebuie sa se supuie la poruncile lui, caci altmintrelea amar de ei!

Care este insa soiul dorintei lui? O dorinta nascuta din dragoste. El vrea pe mandra care l-a tras din codri prin glasul ei si care acum il farmeca prin frumusetea sa. Porunca este scurta si hotaratoare. Raspunsul asemene este scurt si energic:

Ba! eu mandra nu ti-oi daPan' ce capul sus mi-a sta!

indrazneata mandrie a tineretii! barbatie insuflata prin focul dragostei! nobila pornire a inimii fara frica... toate aceste simtiri sunt talmacite in doua versuri. in ele domneste un ce cavaleresc, care rapoarta mintea la veacul de mijloc. Se pare a vedea doi cavaleri inzeuati, cu lancile in maini, cu coifurile pe frunte si provocandu-se la lupta in gloria unei dame iubite de amandoi.

Dar, desi acele cuvinte dau baladei un caracter mai deosebit, versurile ce urmeaza ii adauga o noua podoaba prin colorul lor de nationalitate netagaduita.

    Ca de cand o am luat,
    in cosite i-am jurat
    Sa n-o las de langa mine
    si s-o apar de oricine!

A jura dragoste in cositele copilelor este un obicei taranesc cunoscut si intrebuintat de toti holteii campiilor si ai muntilor nostri. Juramantul in cositele fetelor infatiseaza ideea soaptelor amoroase si tainice, care se fac pe furis la sezatori, la scranciobe, la sarbatori, atunci cand ochii parintilor inceteaza de a priveghea miscarile copiilor.

Poeziile poporale sunt, precum vedem, comori nepretuite, in care putem descoperi icoane vii si poetice de obiceiurile si de prejuditciile neamului romanesc. Asa, mai departe, citim in balada ca voinicii se apuca de braie si se iau la lupta. Lupta trupeasca era la romani un exercitiu zilnic, care slujea a forma ostasii pentru razboaie si care era totodata o petrecere precum si un mijloc de a pune sfarsit sfezilor particulare. La romani erau luptatori publici ce dau reprezentatii mari. Asemene si la romanii de astazi lupta trupeasca a ramas din vechime un obicei care domneste pretutindeni la munti si la campi, si biruitorul este inconjurat de stima si respect, precum odinioara la Roma gladiatorii cei mai vestiti.

Tranta joaca un rol mare la sarbatorile poporale si adeseori ea hotaraste inclinarea inimilor fecioare. in vreme ce batranii stau culcati pe iarba, povestind despre vremea veche, in vreme ce nevestele si insurateii joaca in hora, multi din flacai fac ramasaguri pe trante, se apuca la lupta, si copiii ii imiteaza primprejurul lor.

Trantele dar sunt impartite in deosebite categorii precum:

    Tranta voiniceasca,
    Tranta mocaneasca,
    Tranta ursareasca,
    Tranta pe dreptate s.c.l.

si cine a vazut acele ale romanilor din veacul nostru cunoaste de inainte tablourile si statuile ce infatiseaza luptele gladiatorilor romani. Aceleasi poze, aceleasi apucari, aceleasi miscari se reproduc la stranepotii lor, dupa doua mii de ani.

Lupta voiniceasca consista a se apuca trupul cu bratele crucis si a se arunca la pamant, aducandu-se unul pe altul peste mana; iar cea mocaneasca consista a se prinde de braie, a se frange mijlocul si a se pune unul pe altul in genunchi sau a se aduce peste cap. Puterea luptasilor sta dar in taria salelor si a bratelor precum si in stransa legatura a braielor. Iata pentru ce balada zice:

    Ei la lupta s-apuca
    si de braie se lua.
    si mai departe adauga:
    Voinicelul mi-si slabea,
    Braul i se descingea...

Acum lupta intre amandoi voinicii se apropie de sfarsit. Paunasul frange mijlocul badiului, care slabeste cu cat i se desface legatura salelor; si acesta, simtind ca in curand o sa fie dovedit, zice in desperare:

    Mandro, mandrulita mea,
    Vin' de-mi strange braul meu,
    Apara-te-ar Dumnezeu!

Pana in minutul cel de pe urma gandul lui este preocupat de soarta iubitei sale, si daca el doreste a mai prinde la putere, este numai pentru ca s-o poata apara pe dansa. De viata sa el nu se ingrijeste. Desi pericolul e mare pentru dansul, rugaciunea ce face el catre Dumnezeu pomeneste numai de ea:

    Vin' de-mi strange braul meu,
    Apara-te-ar Dumnezeu!
    Ca-mi slabesc puterile,
    Mi se duc averile!

Care sunt averile unui voinic?... Puterile lui! Ce zici de un popor cu asemene simtiri cavaleresti? Sa vedem acum ce raspunde copila la acele cuvinte. Vine ea in ajutorul badiului sau nu?

    Ba nu, nu, badita frate,
    Ca vi-i lupta pe dreptate,
    si oricare-a birui
    De barbat eu l-oi primi!

Poporul roman are un respect nemarginit pentru dreptate. Fie in orice intamplare, el pleaca capul dinaintea ei. in ochii poporului dreptatea este o dumnezeire, si cand vorbeste de dansa, el o numeste sfanta dreptate! Iata pricina pentru care mandrulita baladei nu vroieste a lua parte la lupta badiului cu Paunasul, caci lupta e pe dreptate! Totodata acea lupta voiniceasca ce se face sub ochii sai pentru dobandirea ei maguleste natura sa de femeie si de romanca. Ca femeie, ii place a vedea ca frumusetea ei naste porniri atat de aprinse in inimile vitejilor; ca femeie, ea simte mila pentru voinicelul ce-si pierde puterile si, vroind a-i da ajutor prin un chip oarecare, ea il imbarbateaza, zicand ca va primi de barbat pe cel care va fi biruitor, caci negresit asemene cuvinte sunt in stare a da putere de leu oricarui tanar inamorat; dar, cercetand bine intelesul acestor cuvinte, se descopera lesne tragerea instinctiva a inimii sale de romanca pentru cel mai viteaz dintre ambii luptatori.

in urmare, lupta se incepe cu mai mare furie; dar in curand unul din doi luptasi cade biruit. Balada zice:

    Din doi unul dovedea:
    Din doi unul jos cadea!
    Cine ca mi-si dovedea
    si cu mandra purcedea?...

Poetul necunoscut al acestei poezii pare a fi compus aceste patru versuri inadins pentru ca sa atate curiozitatea ascultatorului si sa mareasca interesul subiectului prin o prelungire premeditata.

    Cine ca mi-si dovedea,
    si cu mandra purcedea?
    Paunasul codrilor!
    Voinicul voinicilor!

Tablou viu al vitejiei rasplatite prin biruinta.

    Cine-n lupta mi-si cadea,
    si-n urma le ramanea?
    Voinicel tras prin inel
    Moare-n codru singurel!

Tablou trist ce varsa in suflet o tainica simtire de jale. in adevar, poetul cel mai ingenios nu ar putea sa sfarseasca un poem mai bine si mai frumos decat precum se sfarseste balada prin contrastul vietii si al mortii.

Viata cu dragoste! moarte pentru dragoste!

    * *

Cea a treia balada, intitulata Miorita, este o veche cunostinta a ta.

iti aduci aminte de o seara din luna lui iulie a anului trecut, cand ne aflam mai multi prieteni adunati la mosia voastra, la poetica Cernauca? N***, R***, C***, tu si eu ne porniseram de la curte cu gand de a face vanat la rate si, sosind pe malul iazului de langa casa, ne lungiseram pe iarba, asteptand ca ratele sa vie la buza pustii. Zic buza pustii, caci, desi eram patru vanatori, numai o singura arma aveam!

Soarele, culcandu-se in dosul padurilor Cernaucai, raspandea valuri de raze infocate, care lunecau printre frunzele copacilor ca niste serpi de aur si veneau de a se juca pe fata iazului. Aerul era lin, cerul impodobit cu vopseli de minune, si natura intreaga cufundata intr-o tacere adanca in fata maretei apuneri a soarelui.

Pamantul parea a zice cel de pe urma adio luminii ceresti si a se pregati de serbat tainele noptii. Frumoasa seara era aceea! frumoasa si plina de simtiri dulci pentru noi! Nu se zarea alta miscare imprejur decat clatinarea papurii din iaz, pricinuita prin trecerea vreunei pasari de balta ce isi cauta cuibul. Nu se auzea alt sunet decat glasul lung, tainic si patrunzator al unui bucium, care rasuna din partea Moldovei. Acel sunet trezi fiori fierbinti in inimile noastre, caci parea a fi glasul tarii chemandu-si copiii rataciti in strainatate!

Atunci, ca totdeauna, incepuram tuspatru o lunga si mult interesanta disertare asupra neamului romanesc. Unul vorbi despre istoria lui atat de bogata in fapte eroice, incat ar putea sluji de izvor la sute de romanuri istorice, daca s-ar naste vreun Walter Scott la noi. Altul facu analiza proverbelor ce culesese din gura poporului si care sunt de natura a da o mare si minunata idee de cumintia lui, daca este adevarat ca: les proverbes sont la sagesse des nations ! Un al treilea descrise obiceiurile si naravurile romanilor, cautand a face o alaturare comparativa intre ele si ale vechilor romani, si ne dovedi in multe puncturi ca locuitorii tarilor noastre au pastrat mai multe ramasite stramosesti decat locuitorii Romei de astazi. in sfarsit, veni randul meu, si fusei rugat a zice balada Mioarei. Desi eu nu o stiam intreaga pe de rost, totusi va spusei cateva parti din ea, care desteptara in voi o mare admirare pentru poezia poporala.

Iata dar ca, in memoria acelei seri minunate de la Cernauca si in sperare de a descoperi la lumina comorile de dulce poezie ce stau ascunse in sanul poporului roman, iata, zic, ca iti trimit acum intreaga balada a Mioarei. Oricare roman o va citi in gazeta ta va avea dreptul de a se fali de geniul neamului sau!

Aceasta balada, al carei subiect e foarte simplu, incepe prin doua versuri ce sunt, totodata, si o minunata icoana poetica, si o dovada de dreapta pretuire ce poporul stie a face de frumusetile tarii sale.

    Pe-un picior de plai,
    Pe-o gura de rai.

Romanul isi iubeste pamantul unde s-a nascut ca un rai, din care nici tiraniile cele mai crude nu sunt in stare a-l goni. Cate navaliri de barbari au trecut peste biata tara! cate palme dumnezeiesti au cazut peste bietul roman!... si cu toate aceste, poporul a ramas neclintit pe locul sau, pastrandu-si nationalitatea in mijlocul aprigelor nevoi si zicand spre mangaiere: apa trece, pietrele raman!

    Pe-un picior de plai,
    Pe-o gura de rai,
    Iata vin in cale,
    Se cobor la vale
    Trei turme de miei
    Cu trei ciobanei!...

Strofa aceasta ne arata un tablou viu de emigrarile (pribegirile) turmelor ce se cobor in fiecare an din varfurile Carpatilor si trec prin Moldova de se duc sa ierneze peste Dunare. Sute si mii de oi, manate de mocani imbracati cu sarice albe, ies din gurile muntilor indata ce frigul toamnei soseste prevestind iarna si merg sa gaseasca pasuni in campiile tarii turcesti, sub poalele Balcanilor.

Unele vin de la Vrancea, altele de pe coastele Ceahlaului, altele de prin vaile Bistritei si ale Moldovei, iar cele mai multe de peste Carpati, din Transilvania. Deosebitele turme se aduna la un loc si formeaza caravane numeroase, ce se coboara incet spre Dunare, unind zbieratul lor jalnic cu latratul cainilor de paza, cu sunetul telincilor aninate de gatul magarilor si cu suieratul patrunzator al mocanilor calauzi. Viata simpla si patriarhala! tablou vrednic de veacurile acele nevinovate, pe cand regii nu erau decat niste pastori!

    Unu-i moldovean,
    Unu-i ungurean
    si unu-i vrancean!

Adica, unu-i de pe valea Moldovei, unu-i de la Vrancea si unu-i din Ardeal. [...] Putini sunt la numar intre romani, care au cunostinta de intinderea neamului lor, si mai putini inca acei care sunt convinsi de puterea ce ar dobandi acest neam nenorocit, cand toate ramurile lui ar fi readunate pe langa vechea lor tulpina. Strainii ne cunosc mai bine decat noi insine, si prevad viitorul natiei noastre cu deosebite simtiri!... Zic natie, caci avem dreptul de a pretinde acest nume, fiind opt milioane de glasuri romanesti care il putem revendica in fata lumii. [...]

Toti laolalta romani de aceeasi religie, de acelasi trecut si de acelasi viitor!

    Oita barsana!
    De esti nazdravana,
    si de-a fi sa mor
    in camp de mohor...

Poporul roman are mare plecare a crede in fatalitate, in soarta.

El isi imparte viata in zile bune si in zile rele, si, prin urmare, nenorocirile il gasesc totdeauna pregatit la lovirile lor. Asa, nici o intamplare cat de apriga nu-l poate darama, caci el se mangaie si se intareste cu ideea ca: asa i-a fost scris!... asa i-a fost zodia!... asa i-a fost menit sa fie!

    Sa le spui curat
    Ca m-am insurat
    Cu-o mandra craiasa,
    A lumii mireasa.

Nu poate fi vreo zicere mai poetica si totodata mai potrivita pentru descrierea mortii! Moartea este o mandra craiasa care domneste peste omenirea intreaga, si totodata ea este mireasa lumii! Tot omul e logodit cu moartea din minutul ce intra in viata.

    Ca la nunta mea
    A cazut o stea.

Stelele au o mare inraurire asupra inchipuirii poporului roman.

El crede ca fiecare om are cate o stea, care, din minutul ce el se naste si pana ce moare, este tainic legata cu soarta lui. Steaua romanului se intuneca cand il ameninta vreo nenorocire si cade din cer cand el se apropie de gura mortii. Sunt iarasi stele ce se arata din vremi in vremi ca o prevestire de mari intampl[...]ntre popoare. Asa sunt unele stele rosii ca de sange, care apar, zice romanul, inaintea razboaielor... s.c.l.

    Soarele si luna
    Mi-au tinut cununa;
    Brazi si paltinasi
    I-am avut nuntasi;
    Preoti, muntii mari,
    Pasari lautari,
    Pasarele mii
    si stele faclii!

Poetul necunoscut al acestei balade preface cu puterea inchipuirii lui tot universul intr-un templu luminat de facliile ceresti si aduce toate constelatiile si toate podoabele pamantului fata la cununia omului cu moartea!...

Judece oricine, fara partinire, sublimul unui tablou atat de maret si hotarasca, daca se poate, cat e de adanca, cat e de bogata comoara poeziei romanilor. Totodata, in privirea simtirii induiosatoare, cat si in privirea frumusetii limbii noastre, insemneze cititorul cata dragoste este cuprinsa in descrierea dezmierdatoare ce face muma de copilul ei, cand zice:

    Cine-a cunoscut,
    Cine mi-a vazut
    Mandru ciobanel,
    Tras printr-un inel?
    Fetisoara lui,
    Spuma laptelui!
    Mustacioara lui,
    Spicul graului!
    Perisorul lui,
    Pana corbului,
    Ochisorii lui,
    Mura campului!

Asemene nu mai putin este de insemnat cu cata ingrijire dulce si fiasca ciobanelul se roaga Mioritei ca sa spuie mamei lui ca el nu s-a insurat cu-o mandra craiasa, a lumii mireasa, ci cu o fata de crai, pe-o gura de rai, nici sa-i spuie ca la nunta lui a cazut o

stea! s.c.l., caci inima unei mame nu se inseala niciodata. Biata mama ar intelege ca fiul ei a murit!

Iata, iubite, toata balada Mioritei, precat am putut-o descoperi.

Eu nu cred sa fie intreaga, dar cat este macar, ea plateste in ochii mei un poem nepretuit si de care, noi, romanii, ne putem fali cu toata dreptatea.

    * *

intr-o epoca ca aceasta, unde tarile noastre au a se lupta cu dusmani puternici care cearc[...]ntuneca nu numai drepturile politice, dar si chiar nationalitatea romanilor, poezia poporala ne va fi de mare ajutor spre apararea acesteia, caci oricat de maiestre sa fie manifesturile cabinetului de Petersburg, romanii tot romani vor ramanea si vor dovedi ca sunt romani prin limba lor, prin traditiile lor, prin obiceiurile lor, prin chipul lor, prin cantecele lor si chiar prin jocurile lor.

Asa, spre pilda, de vom cerceta aceste din urma, vom gasi, pe langa nenumaratele dovezi de orgine romana a poporului ce locuieste pamantul vechii Dacii, ca dansurile lui sunt de mare insemnatate.

Doua din aceste mai cu seama si anume; jocul Caluseilor si Hora pastreaza pana in ziua de astazi un caracter antic, care rastoarna toate secile pretentii ale acelora ce se cearc[...]ntuneca nationalitatea romanilor. Jocul Caluseilor este un dans alegoric, care infatiseaza rapirea sabinelor; iar Hora este adevaratul dans roman, chorus, si se joaca in Romania cu aceeasi randuiala coregrafica precum se vad sapate in marmurile antice, horele vechilor romani!

Flacaii si fetele, barbatii si nevestele dintr-un sat sau din mai multe sate adunate intr-o zi de sarbatoare, se prind cu totii de maini si fac un cerc larg, care se invarteste incet din stanga in dreapta si din dreapta in stanga pe masura cantecului. Aceasta este hora! joc simplu si patriarhal! simbol al unirii tuturor in o singura familie!

inlauntrul cercului stau lautarii, care umbla necontenit pe langa dantasi, improvizand strofe sagalnice pentru fete, vesele pentru flacai si adeseori atingatoare de barbatii insurati. Aceste improvizatii trecatoare, care se tiparesc in mintea poporului si raman cu vreme proprietatea sa poetica, se numesc iar hore. Ele atata veselia jocului si adeseori, dezvelind tainele inimilor, slujesc de misterioas[...]ntelegere intre acei ce se iubesc.

Asa, de pilda, lautarul, care este geniul insufletitor al horei, trecand pe langa o copila din cercul dansului, ii canta:

    Zis-au badea c-a veni
    Luna-n cer cand s-a ivi[9] s.c.l.

Pe urma, alaturandu-se de badea in alta parte a cercului, ii arata mandra cu ochiul si zice in treacat:

    Sa te duci, voinice, duci
    in livada cea de nuci,
    Ca te-asteapta nu stiu ce,
    si-i gasi o florice... s.c.l.

Badea si cu fata se intalnesc cu ochii; copila se roseste si cata-n jos; voinicul ridica capul si-si rasuceste mustata... iar lautarul trece mai departe cantand unui barbat:

    Sarmanul barbatul prost!
    Bun odor la cas-o fost.
    Orice vede,
    Nu mai crede... s.c.l.

Barbatul se manie; dantasii rad cu hohote si se uita la femeia odorului, langa care s-a oprit lautarul zicand:

    Ilenuta de la Piatra,
    Cu percica retezata,
    De-ti e drag barbatul tau,
    Ie-i seama ca-i natarau,
    si-i da-n mana o varguta,
    Sa se apere de mata...

Afara de lautarul care este platit ca sa cante cate stie si cate nu stie, adeseori vreunul din dantasii horei incepe a rosti in cadenta versuri potrivite cu vro intamplare noua sau cu starea inimii lui. Fiecare isi canta dorurile in auzul tuturor, caci ce are romanul pe inima o are si pe limba.

Un flacau care-i singur pe fata pamantului isi revarsa necazul in strofa urmatoare: Frunza verde alunica,

    Rau ii far' de mandrulica!
    Dar mai rau far' de nevasta,
    Ca n-ai unde trage-n gazda!

Altul, om carunt, care-i langa dansul, urmeaza sirul cantecului pe cuvintele ce se potrivesc cu pofta inimii lui:

    Cat e omul de batran,
    Tot ar manca mar din san!
    Cat e omul alb la plete,
    Tot ii place-a pisca fete!

Vecinul sau, Pepelea, taie improvizatia mosneagului si-i raspunde razand, far-a intrerupe aria horei:

    De-acum sapa si lopata,
    Iar nu marul, iar nu fata,
    Ca de-acum, ti-ai trait traiul,
    ti-ai mancat, badeo, malaiul!

Dupa toate aceste pilde se intelege caracterul poeziilor numite hore. Ele sunt improvizatii din fuga, cugetari rostite in versuri in repejunea dansului, destainuiri naive ale dorintelor inimii, pacalituri sagalnice intre dantasi. Prin urmare, si forma acestor poezii este neregulata ca ideile improvizatorilor.

Unele hore sunt lungi si corecte, precum a Zoitei, a Ilenutei si altele; dar cele mai multe sunt scurte de zece, de opt, pana si de patru versuri. in cat priveste insa originalitatea ideilor, frumusetea expresiilor si calitatile lor poetice, oricine poate marturisi ca atat horele din Moldova, cat si cele din Transilvania, din Bucovina si din Valahia sunt vrednice surori ale baladelor. Geniul poporului roman, fie din orice provincie, este pretutindini bogat de poetice comori.

(Bucovina, 1849)




Romanii si poezia lor
Romanii si poezia lor (2)
Romanii si poezia lor (3)


Aceasta pagina a fost accesata de 1460 ori.
{literal} {/literal}