Scrisoare Printul Cantacuzino
de Vasile Alecsandri
Amicului meu Vasile Alecsandri
Scumpe poete,
Prin scrisoare cu care pui pe Despot, pe fiul acel mai insufletit al muzei dramatice romane, in intimitatea vechei noastre legaturi amicale, para-mi-se ca ai voit a zice ca l-ai gasit pe acel fat-ffrumos, intr-o buna dimineata, in torba de vaantoare a unui prozaic magistrat in vacantie. Fie, insa nu ma amagesc, caci stiu ce port in traista-mi; dar am primit cu bucurie in bratele mele deschise pe copilul tau nascut cu o stea in frunte si, rpecum stii, l-am botezat de vrednic in aplauzele entuziastice ale unui public ales si numeros si chiar in prezenta ta la Bucuresti.
Prin poeticul tau zbor, asta-data mai mult decat oricand ai atins puternic fibra nationala, caci fiecine a recunoscut ca personagii dramei tale, "dupa cum stau, s-intorc si cum graiesc", sunt adevarati fii al geniului roman.
Despot, figura principala, desi strain, totusi se asimileaza minunat cu actiunea romaneasca ce-l poarta, fiindca ai stiut pune in sufletul sau ambitios o scanteie sacra a darul tau ceresc, si pe fruntea sa aureola unei adanci si inalte filosofii care-l radica preste statul unui aventurier de rand. Proportiunile sale de erou sunt in adevar marginite de duplicitatea bizantina, dar cand auzim vorbindu-se de Despot intr-o limba poetica si sonora, uitam lesne ca un scolar al rigidului Melanhton, in graduala dezvoltare a caracterului sau, nu arata acea asteptata si puternica stapanire de sinesi ce cuvine unui erou. Putea el s-o aiba? Nu tu, draga poete, trebuie sa porti vina inconsecintelor morale ale secolului in care a trait Despot. Cine oare nu stie ca acest secol zguduit de o parte de luptele cugetului in contra apasarei papale, tragand neincetat platosul pentru libertatea constiintei, induiosit de alta parte prin reinvierea artelor si a culturei clasice, avea in moravurile sale blandete si asprimi, si in chipul sau de a trai o eleganta si o indulgenta estrema; si ca mai toti oamenii in evidenta din epoca Renasterei, si insusi reformatorii ca Luther, erau ferbinti adepti ai scoalei celei mai disolute epicuriene. Asa a fost si Despot! crescut in scoala iezuita, el nu utea domina print aria caracterului sau, ci prin iscusinta mijloacelor; nu putea fi pe deasupra evenimentelor, ci se lasa a fi condus de ele fara a perde un moment din vedere tinta lui ambitioasa pe care o pune pe deasupra chiar a miscarilor inimei sale. Deci nu in caracterul lui Despot trebuie sa cautam acea unitate dramatica de care vorbeste Aristot, dar in sirul consecinte al intregei actiuni legata cu aspiratiunile sale si cu dezvoltarea caracterului sau in drama.
Intru aceasta Despot se inrudeste cu Don Carlos a lui Schiller si cu Egmont a lui Goethe, caci nici acesti doi eroi ai muzei dramatice germane nu domina in nimic actiunile cele desfasura poetii pe scena, ci sunt impinsi de avantgul ideelor lor nerealizabile, chiar de la prima vedere, in bratele de fer al crudului Duce de Alba, si atat Don Carlos cat si Egmont dispar impreuna cu iluziunile ce le-au hranit, fara a se lupta cat de putin cu fatalitatea, caci era imposibila lupta cu inchizitiunea si cu regele Philipp al II. Despot, din contra, de la inceput face sa presimtim ca va reusi, si aceasta siguranta, daca nu adauge la interesul ce ne inspira la prima vedere, nu-l slabeste insa, pentru ca suntem rapiti de actiunea ce-l impinge pe tronul Moldovei cand de toti el e ajutat, si de pe care cade cand de toti e parasit, fiindca n-a stiut cumpani planurile sale marete cu puterea sa marginita. Ajungand la ceausl mortii, domnitorul se dezbraca de pompele lumesti si numai omul sta fata cu noi! aci Despot se inalta la uitarea filosofica de sinesi si la moarte chiar apara un principiu - demnitatea tronului si corona smulsa de pe capul sau. Prin asta inaltare a sufletului pe deasupra materiei, zarim ca o cainta si suntem in fata unui moment psihologic, bine gasit pentru a sfarsi o drama prin o mareata gandire. Despot n-ar fi putut sa sfarseasca altfel, pentru ca valurile sufletului sau, miscate din copilarie de o viata aventuroasa, n-ar fi putut niciodata sa se aline. Oamenii de seama lui, ca Sforta, Wallenstein, Pizarro, Don Juan de Austria, nu se linistesc decat numai in mormant si, cand cad, dispar ca meteorele acele luminoase carle se cufunda in vazduhul negru al noptii!
Eu asa vad pe Despot-Voda, si cred ca-l vad bine! Aci permite-mi, draga poete, sa deschid o parenteza, nu ca sa oftez ca Barbu Lautarul sub ferestrele cocoanei Sultane, ci sa suspin ca trubadurii din Grenada carii cantau undelor lui Xenil si a lui Darro dorul neincetat al amorului invins si invingator in inimile ce se desteapta subt un cer senin, in fata unei naturi vecinic inflorite si pe tarmuri scaldate de o mare de smarald. Ce sa-ti zic? ... cand am auzit canticul ferbinte de iubire al Carminei in castelul sau rece din Ardeal, mi s-a parut ca-i smuls din amintirele junetei noastre, si nu mi-am adus aminte de duioasa Ana farmecata de Despot spre a fi pretul tradarei lui Motoc. Amandoua eroinele iubesc pe Despot, nu se poate contesta; dar Despot le iubeste oare pe amandoua? Aceasta indiscreta intrebare ma pune in fata unei enigme psihologice pre care un suflet de femeie nu o poate pricepe, necum dezlega a carei cheie insa o poate fiecare barbat in taina peptului sau, adica intalnirea in sufletul omului a doua amoruri de diferite esente. Aceasta cestiune cam incurcata ca un iscusit moralist ce esti, ai deznodat-o cu maestria ta obicinuita, dand la fiecare din eroinele tale asa deosebite insusiri in pozitiunile lor, in vrasta si in caractere, ca suvenirul balndii si religioasei Ana niciodata n-ar fi putut sa se intalneasca in sufletul lui Despot cu amintirea infocata a energicei si pasionatei Carmina, caci amorul, ca si electricitatea, are doua poluri ce se resping: idealul alipit de forma si forma dezbracata de aripele sufletului ... Carmina, prin puternica sa actiune, prepara avenirea lui Despot pe tronul Moldovei, gandind si si la insesi; Ana jetfeste persoana sa cerului si, respinsa de Despot pentru o ratiune de stat, voieste inca in ultimele momente sa rascumpere prin harul ei fatalitatea ce sugruma pe iubitul ei; si daca la sfarsit Carmina cade sfaramata de gelozia sa si Despot se cutremura neiertat de Ana si parasit de dansa, nu putea sa fie altfel, pentru ca spiritul domina materia si ca cerul totdeauna invinge pamantul. Durerea insa ce o rosteste Despot in fata trupului Carminei moarta dovedeste ca prin cuget omul este legat de Dumnezeu. Lebada a cantat, destinul se va implini!
Un cuvant inca pentru dragii nostri romani, pe care rapindu-i din sanul vietei noastre zilnice i-ai pus pe scena. Tomsa a trait cu noi, i-am auzit glasul rasunand puternic in adunarile noastre, sunt douazeci de ani mai bine. Pe Motoc, Spancioc si Toroipan i-am vazut ieri si astazi, sub domniele reglementare sau mai aproape. Jumatate si Limba-Dulce, cand ma suiam pe munte la ursi, unul imi purta merindele si altul arma; iar pe Harnov l-am intalnit desigur la o raspantine. Zici tu cu letopisetele in mana ca nu mai traiesc acesti viteji. Te cred, draga poete, dar atunci teoriile lui Darwin sunt nu numai escelente, ci si probate. Atavismul ramane fizic si moral, caci coboratorii, zau, seamana suitorilor ca o picatura de pacura cu alta si nu minte nici zicatoarea vanatoreasca: ca lupu-si schimba parul, dar naravul ba; nici inca preceptul moralistului budhist: "ca toate se preschimba in lume, afara de patimele omenesti, cari sunt eterne ca umanitatea!". De aceea, cand istoricul rescormoleste cauzele faptuirilor omenesti din trecut, el totdeauna gaseste ca un sambure invascut in pastarul tau, cate o porneala apriga sufleteasca care, din fundul peptului omenesc voind cu forta a iesi la lumina, a cutremurat generatiuni intregi; aici, o nerabdare criminala a unui mostenitor, acolo, o sete de putere, o razbunare geloasa, sau, fie ea in Despot, o ambitiune nebuna care a voit a-si rupe randul. Si, in fine, s-o zicem intr-un cuvant, sufletul omenesc dat prada inamicului sau etern carele ii arata totdeauna acel mar fatal din rai, din care muritorul, orice ar face, este condamnat in veci a musca pentru ca aceeasi cauza produce tot acelasi efect, si timpurile se aseamana asa de bine in productele lor morale, ca nu pasa daca tablourile si decorurile se reinnoiesc din secoli in secoli, caci actorii raman aceiasi in vecinica lor preschimbare la fata. Vazand aceasta, eu vin a crede ca civilizatiunea, departe de a imbunatati pe omul moraliceste si de a-l emancipa pe sine insusi, nu face, precum a pornit in timpurile noastre, decat a crea, cu verice putere ce ea dezvolta in noi, si o noua trebuinta nepotrivita cu starea reala in care ne aflam. Astfel, toate ideile si tendintele omenesti individuale si obstesti, intorcandu-se pururea intr-un cerc vicios, gasesc gonesc un ideal de fericire privata si publica care se sparge in utopii periculoase. Se darama prezentul fara a contribui in nimic la reedificarea viitorului; iar acei carii ca Motoc invartesc mereu cuiul in broasca tarei si carii prin rasturnari sociale cred ca vor putea alina suferinte nu fac decat a le spori si a le arunca asupra acelei parti desmostenite a poporului care, luptand necontenit pentru zilnicele sale nevoi, n-are timp nici a gandi, nici a infrana incercarile acelor ce nechemati isi insusesc rolul providentii. In zadar se va radica in valfa patimelor aprinse un Tomsa, carele personifica in Despot constiinta publica, si va zice: "O! Doamne, nu-i asculta"; mana de fer a destinului, caci asa numim consecintele usurintelor noastre, va impinge lumea fara preget sa se intoarca cu aceeasi nepasare in vechea sa orbita. Morile se vor arde pentru a fi scapate de soareci; satul va ramanea totdeauna pustiu, fiindca, precum zice Ciubar-Voda, "cainii fug latrand" si iata! Sarmane Ciubar-Voda, tu, care hulit ai fost si aproape sa fii spanzurat nejudecat, pe mine m-ai incantat; fiinta ta atat de originala si psihologiceste atat de adevarata imprima sufletul acel fior tocmai ce-l voi numi shakespearian, fiindca produce acea senzatiune de placere si de temere, dupa care se masoara valoarea unei productiuni dramatice. Am simtit aceasta impresiune mai cu seama in scena temnitei, prin contrastul ce produce adanca si inalta filosofie din vorbirele lui Despot, cu aiurarile nebunului Ciubar; dar cate alte momente, apucatoare de asemine, sunt cu profunzime imprastiate in opera ta! Fii sicut, amice, o zic fara partinire, Despot va ramanea, fiindca va incepe, sa nu se supere nimeni, o era noua in literatura romana, caci va fixa pentru mult timp inainte si limba poeziei teatrale, si forma versului dramatic. Corneille si Racine n-au facut mai mult pentru Franta.
A. Cantacuzino
Scrisoare Printul Cantacuzino
Aceasta pagina a fost accesata de 1786 ori.
