Vasile Porojan

Vasile Porojan

de Vasile Alecsandri


Mircesti, 1880

Amice,

Am pierdut in zilele trecute un tovaras de copilarie care purta un nume mai mult de satra decat de salon, caci se numea Porojan!

El a fost unul din robii nostri, tigan lingurar de soiul lui, insa pitar de meserie.

Marturisesc ca m-am simtit cuprins de-o adanca mahnire cand am aflat ca el s-a mutat cu satra pe ceea lume, ca multi din contemporanii mei, boieri, tarani si tigani, cu care m-am incalzit la soarele Moldovei timp de jumatate de secol si mai bine! Am pierdut in Vasile Porojan pe cel de pe urma martor al inceputului vietii mele, rivalul meu in jocul de arsice si in azvarlitura de pietre pe deasupra bisericii Sfantului Ilie din Iasi, vecina cu casa parinteasca. Valurile lumii si treptele sociale ne-au despartit de mult unul de altul; eu inaltandu-ma pe scara mai pana in varful ei si el ramanand jos fara a putea pune piciorul nici macar pe intaia treapta; insa acum 50 de ani eram amandoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotriva parliti de dansul, si formam o pereche nedespartita de cum rasarea lumina zilei pana ce apunea. Poamele din gradina nu apucau niciodata a se coace din cauza noastra, caci amandoi stiam a ne acata ca veveritele pe varfurile cele mai nalte ale copacilor roditori. Evreii nu mai indrazneau a trece pe strada casei noastre din cauza zburatairilor de pietre cu care ii improscam.

Mesteri in arta de a fura merele si perele de pe crengi; indraznet i la asaltul stogurilor de fan, din varful carora ne placea a ne da de-a rostogol; neobositi la „puia-gaia“, la „poarca“, la „tarca“ si chiar iscoditori de noi jocuri, eram mandri unul de altul!...

Singura deosebire ce exista intre noi doi consista intr-aceea ca pentru fardelegile noastre copilaresti, numai Porojan era pedepsit de catre jupaneasa din casa, mama Gahita! Cate batai a mancat el, sarmanul, pe socoteala mea!... De-abia scapat din mainile jupanesei cu chica topor si cu obrajii bujorati de palme, el alerga la mine si, uitand usturimea, ma indemna sa ne jucam in puf. Eu il mangaiam, dandu-i cateva parale turcesti ca sa cumpere halvita si simit, doua friandize, cum zic francezii, doua Delicatessen, cum zic nemtii, pentru care Porojan era in stare sa-si vanda caciula daca ar fi avut-o, si eu in stare sa-mi dau papucii din picioare.

Ce talent avea el pentru confectionarea arcelor de nuiele cu sageti de sindrila! Cum stia de bine sa inalte zmeie de hartie poleita pana sub nori si sa le trimita ravase pe sfara!... Acele zmeie cu cozi lungi erau fabricate de dascalul bisericii si purtau pe fata lor urmatoarele cuvinte scrise cu slove chirilice:

„Afurisit sa fie cu tot neamul lui si sa arda in jaraticul iadului acel care ar gasi acest zmeu cazut si nu l-ar aduce in ograda Sfantului Ilie.“

Zmeul sforaind purta acest blestem pe deasupra orasului, fiind pandit de toti baietii mahalalelor, si cand i se intampla sa cada din vazduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici un efect, din cauza ca hotii nu stiau carte; insa Vasile Porojan pleca indata ca sa-si gaseasca paguba, sarea peste zaplazuri, peste garduri, pana ce da de hoti, incepea cearta cu ei, si cateodata izbutea a se intoarce cu o bucatica din coada zmeului in mana, iar mai adeseori el venea cu parul valvoi si cu camasa rupta. Atunci fata lui se posomora si ochii lui se aprindeau de dorul razbunarii. Cu o iscusinta de salbatic, el isi pregatea armele, adica o piatra rotunda legata de capatul unui pac de sfara, si cand vedea pe deasupra capului inaltandu-se vreun zmeu strain, deodata azvarlea piatra in vazduh si o azvarlea cu atata maiestrie, incat piatra zbura totdeauna pe deasupra sforii zmeului si cadea iar langa el.

— Al nostru-i, cuconasule!... striga Porojan cu glas triumfator; si, in adevar, tragand sfara lui incalcita de acea a zmeului, acesta in curand cadea in mainile noastre.

Ce bucurie!... Nici o comoara nu putea plati acea izbanda. Tovarasul meu, pe langa aceste dispozitii de stiinta strategica, mai poseda si aplecari artistice; el suna din dramba cu un talent la care nu am putut ajunge niciodata si pe care il admiram mai mult decat am admirat mai tarziu talentul lui Liszt... stia sa imiteze suierul serpilor si sa-i cheme astfel la el cand ne rataceam impreuna prin fanatele inflorite din lunca de la Mircesti... si insa toate aceste aptitudini ale lui fiind nesocotite, el a fost destinat a deveni pitar. intr-o buna dimineata Porojan a fost dat pe mana unui brutar pentru ca sa invete a plamadi paini, ciurecuri, colaci, cozonaci etc., si eu am fost trimis la pansionul dlui Victor Cuénim ca sa invat tot ce se putea invata pe atunci: un pic de frantuzeasca, un pic de nemteasca, un pic de greceasca si ceva istorie, si ceva geografie pe deasupra.

Adio, nepasare a copilariei! adio, libertate! adio, fericire! Ce-o fi patit tovarasul meu sub lopata brutarului, nu stiu, dar cat pentru mine, imi aduc aminte ca, lipsit de Porojan, imi parea ca eram o fiinta fara umbra.

Acea viata noua de scolar inchis in sala de studiu, ghemuit pe un pupitru si condamnat a invata pe de rost verbe franceze, germane si grecesti[1]; obligatia de a ne trezi dimineata in sunetul unui lighean de alama lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuénim; sila la care elevii erau supusi de a manca bucate cu care nu erau deprinsi; o mie de mici mizerii ce sunt legate de bietul copil iesit din casa parinteasca, foamea, frigul, neodihna si examenele zilnice ale profesorilor ma adusesera la o desperare amara... Desi luam parte la jocurile camarazilor mei cand suna ora de recreatie, insa cea mai scumpa petrecere a mea consista intru a ma sui pe capra unei trasuri vechi si parasita sub o sura deschisa din toate partile. De-acolo priveam cu melancolie dealurile Socolei, miscarea nourilor pe intinderea cerului, trecerea cardurilor de cocoare prin aer, drumul vestit al Bordei ce ducea in tara de Jos si mai ales orizontul albastru, orizontul necunoscut si plin de-o atragere misterioasa... Dorul de calatorii se desteptase in mine de cand intr-o noapte doi scolari, fratii Cuciuc, ne povestisera nenorocirile lui Robinson Cruzoe, si de-atunci mintea mea devenise un muzeu de tablouri ce reprezentau corabii sfarmate de stanci, valuri de mare umflate cat muntii, cete de salbatici care frigeau oameni pentru ospatul lor etc.

Mare inraurire au exercitat asupra imaginatiei mele de copil intamplarile lui Robinson povestite de fratii Cuciuc! Acesti elevi aveau o memorie extraordinara si aptitudine la invatatura, doua calitati care erau de natura a-i duce departe... daca nu i-ar fi dus in spanzuratoarea de pe Campul Frumoasei, ca paricizi, indemnati la crima de insasi mama lor...

Un rege alungat din tara lui si-o fi aducand adeseori aminte de tronul sau aurit. Astfel imi aduc aminte eu de capra trasurii de sub sopron. in momentele ce stam urcat pe ea, imaginea lui Porojan trecea pe dinaintea ochilor mei tintiti, insa nu neagra si vesela, ci pudruita cu faina si umilita de aceasta albeata nefireasca. Dupa dansa veneau figurile celorlalti robi, servitori din casa parinteasca, si anume: Stoica, vizitiul tatani-meu, care avea mania de a fura tingirile cu bucate din curtile boieresti pe unde parintele meu se ducea in vizita si le ascundea in ladita trasurii, fara a se gandi ca va fi tradat de mirosul bucatelor si de zanganitul tingirilor hurducate pe pavea. Ana, femeia lui, pe care el cerea sa o lase, sub cuvant ca: i s-a invechit tiganca. Costache, bucatarul, care nimerea foarte bine sarmalele, ihnelele, ostropaturile etc., dar se incurca in blanmangele, caci le da un miros de sapun... inde, era obligat sa le manance intregi. Casandra, Maria si Zamfira, trei fete frumoase pe care mama Gahita le luase cu de-a sila din tiganimea de la Mircesti, pentru ca sa le creasca in casa, sa le deprinda a coase la gherghef etc. Casandra, alba ca o fata de boier, se inamorase de Postolache, cobzarul de la tara, si dorea sa se marite cu el, insa jupaneasa o casatori far’ de voie cu Costache bucatarul, obligand pe Postolache sa-i cante la nunta! Zamfira, mai norocita, izbuti a fugi cu Didica scripcarul, de la care am adunat mai multe cantece poporale, si a duce o viata nomada cu iubitul ei pana a muri, nu se stie cum si unde.

Cat pentru Porojan, el deveni un pitar de frunte sub ciomagul profesorului sau si fu ridicat la rangul de ciurecar al casei. Cariera lui fu astfel desenata pe gura cuptorului cu litere nesterse de carbune!... Domnii tarii puteau sa se mazileasca, datinile puteau sa se schimbe in Moldova, fata lumii putea sa se prefaca in orice mod; eu, tovarasul lui de odinioara, puteam sa devin, din simplu comis ce eram, postelnic mare, ministru, domn chiar!... Porojan avea sa ramaie pitar si numai pitar pana la sfarsitul vietii sale!... Stranie nedreptate a soartei! Din ziua trista a despartirii noastre numai duminicile ne mai intalneam in curte, cand ne intorceam de la pansioanele noastre, si atunci recastigam tot timpul pierdut cu studiul... Ambitia noastra era de a chiti si a zburatai cu pietricele late si rotunde pe palamarul bisericii Sfantului Ilie, cand el, suit in clopotnita, batea toaca, executand variatii fantastice cu ciocanul de lemn pe scandura spanzurata alaturi cu clopotele. intr-o zi avui satisfacerea de a-l lovi peste mana tocmai cand obtinea un admirabil efect de toaca. Auziram un racnet in naltul cerului si pe urma o grindina de amenintari care cadeau de sus pe capul nostru. Fiind insa ca distanta ce ne despartea de palamarul virtuos era mare, i-am raspuns prin o noua bombardare si, ca partii, am rupt-o de fuga voiniceste. Victima noastra se planse la dascal, dascalul la diacon, diaconul la preot, preotul la jupaneasa Gahita. Rezultatul acestor plangeri succesive a fost ca indata furam prinsi pemprejurul bisericii si dusi dinaintea maicii mele, care ma dojeni putin cu blandete, si apoi ma sterse de sudoare pe obraz... Iar Porojan plati gloaba pentru amandoi... Sarmanul! Mult l-a costat onorul de a fi tovarasul de nebunii al cuconasului!

Asemenea o pati si inainte de a fi dati la invatatura. Pe la 1827 aveam de profesor pe calugarul Gherman, acel care a vandut lui Gr. Ghica-voda manuscriptul lui sincai. El sedea la noi si, afara de mine, avea si alti elevi externi, dintre care pe M. Kogalniceanu. Acesta venea in toate zilele, imbracat in anteriu de cutnie si purtand un islic rotund de piele de miel sura... Vai de nenorocitul islic! El devenise o minge in mainile noastre si ne atragea ocari aspre din partea parintelui Gherman, ba uneori chiar si palme. Cum sa ne razbunam? Vasile Porojan gasi modul de razbunare!... Dascalul nostru avea obicei sa doarma dupa amiaza si sa horaiasca de se rasuna ograda. El atunci se afla intr-un soi de letargie din care nu l-ar fi trezit nici tunul. Profitand deci de aceasta imprejurare, ne-am apucat de am zugravit cu cerneala visinie sprancenele, barba si mustatile calugarului. Efectul produs a fost de minune!... Parintele Gherman nu mai indrazni sa iasa in lume vro doua luni de zile pentru ca sa scape de glumele oamenilor, iar bietul Porojan facu pentru prima oara cunostinta cu sfantul Neculai din cui.

Sunt dator insa a marturisi ca amicul meu stia sa rabde suferintele cu un stoicism antic. Nici tipa, nici varsa lacrimi, dar plangeam eu pentru dansul.

in sfarsit suna ora unei despartiri complete!... in vara anului 1834 dnul Cuénim dusese elevii sai pe malul Prutului pentru petrecerea vacantelor. Eram in gazda pe la casele taranesti din satul X... si ne gaseam la largul nostru: veseli, nebuni, zburdalnici ca randunelele. intre sat si rau se ridica un buchet de copaci rari si pletosi, care devenise arena jocurilor noastre. Adapostiti la umbra lor, priveam cazacii de pe cela mal, inarmati cu sulite lungi, si cand ne scaldam strigam la ei: zdraste ciolovec, ca si cand am fi salutat pe Cesar.

sedeam intr-o amiaza culcat la tulpina unei rachite, crezanduma ca-s Robinson Cruzoe si asteptand sa apara de dupa copaci o ceata de salbatici, cand zarii deodata figura lui Porojan.

— Vasile!... am strigat cu bucurie... Vasile!...

— Eu, cuconasule, raspunse Porojan. Am adus o scrisoare a boierului lui domnul Cuénim.

— si te-a trimis pe tine?

— Ba nu; dar m-am luat pe urma slujitorului de la Visterie, care a fost insarcinat cu scrisoarea. imi era dor sa te mai vad o data, cuconasule, pan-a nu te duce la Paris.

— La Paris? eu?

— Asa... am auzit vorbind fetele de sus, ca boierul a hotarat sa te trimita la carte, tocmai in fundul lumii... si am venit sa te rog ca sa ma iei cu d-ta.

— Lasa pe mine, Vasile... far’ de tine nu ma duc, am raspuns cu siguranta.

insa peste vro zece zile mi-am luat adio de la maica mea, care plangea, de la tatul meu, care se stapanea ca sa nu planga, de la frate, de la sora, de la mama Gahita, de la servitori si am plecat, lasand in urma mea pe bietul Vasile Porojan... Ochii lui se umplusera de lacrimi pentru intaia oara de cand il cunosteam. Am plecat odata cu Alexandru Cuza, caruia norocul ii rezerva tronul Romaniei, cu varul sau, N. Docan, si cu pictorul Negulici, care a murit la Constantinopol in urma evenimentelor de la 1848. Conducatorul si guvernatorul nostru era insusi secretarul vestitului Corai, dnul Filip Furnasaki.

Cinci ani intregi am stat in Paris, cercand, dupa dorinta parintelui meu, sa ma pregatesc pentru studiul medicinei, apoi pentu studiul dreptului... Cercare zadarnica, fiind contrara imaginatiei mele vagabonde si aplecarii mele pentru literatura...

La intoarcerea mea in tara, pe la sfarsitul anului 1839, dupa o placuta calatorie prin Italia, am gasit casa parinteasca completa... Porojan singur lipsea, caci fugise a doua zi dupa plecarea mea la Paris si nu se mai intorsese la stapani de frica zgardei cu coarne de fier si mai cu seama de groaza politaiului Urzica, prin mainile caruia era obicei sa treaca toti tiganii lenesi, talhari sau prea iubitori de libertate... Nu trecu insa mult timp si el aparu in curte, caci auzise de intoarcerea mea. Dorul de mine il facu sa infrunte asprimea pedepsei ce meritase... dar am avut nespusa multumire de a-l scapa si de a-l reintegra iarasi in postul sau de pitar al casei. Dupa moartea parintilor mei, am eliberat toti robii nostri, voind astfel sa recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasa zi a fost aceea cand, din balconul casei de la Mircesti, am declarat tiganilor adunati ca sunt liberi! Ca nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuti si deprinsi ca servitori in casa boiereasca si ca pot sa mearga unde le place fara impiedecare din partea nimanui.

Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare salbatica, si bucuria lor prin o mie de sarituri desantate, ca oameni muscati de tarantela. Vreo trei batrani insa au inceput a plange si a-mi zice:

— Stapane, stapane, ce ti-am gresit ca sa ne urgisesti astfel, pacatosii de noi?!... Ne faci slobozi?... Cine o sa ne poarte de grija de azi inainte?... Cine o sa ne hraneasca, cine sa ne imbrace, cine sa ne cunune, cine sa ne ingroape?... Stapane, nu te indura de noi si nu ne departa de mila mariei tale!

Vorbe desarte pentru multimea ce intrase in paroxismul betiei!... Toti, parasindu-si bordeiele, plecara a doua zi cu tot avutul lor ca sa mearga... Unde?... Nu o stiau nici ei, dar se pornira ca sa calce peste orizont si sa afirme dreptul lor de oameni liberi... Laia se opri la cea intai crasma, pentru ca sa celebreze noua lor pozitie sociala, apoi se opri la a doua crasma, pentru ca sa cinsteasca in sanatatea cuconasului, apoi se opri la a treia, pentru ca sa boteze cu vin libertusca, apoi la a patra, pentru ca sa guste daca rachiul liber e mai bun decat celalalt etc., etc., si astfel au dus-o intruna pana ce, bandu-si pana si caciulile si apucandu-se de furturi, au ajuns in inchisorile de la Roman, de la Piatra si de la Bacau.

Peste sase luni, s-au intors cu totii la Mircesti, goi, bolnavi, morti de foame, inghetati de ger, si au cazut in genunchi cu rugaminte ca sa-i primesc iar robi ca in vremile cele bune, dupa cum spuneau ei... Aceasta reintoarcere de bunavoie la sclavie m-a facut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sunt sclave din nascare si m-am convins ca pe cat e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atat e de necumpatat faptul de a libera deodata pe un sclav fara a-l pregati la fericirea ce-l asteapta si a-l feri de neajunsurile unei libertati pripite.

Porojan insa nu impartasi soarta celorlalti tigani. Devenit liber, el se duse sa exerciteze in tinuturi meseria lui de pitar si in sfarsit se stabili la Piatra. Astfel ne pierduram din vedere ani indelungati... Mi se spusese chiar ca ar fi murit!...

intr-o zi, pe cand sedeam la masa in umbra copacilor din gradina de la Mircesti, zaresc un strain cu surtuc de nankin si cu picioarele goale... Figura lui nu-mi parea necunoscuta... o privesc cu luare-aminte... Ce sa vad?... Porojan!... Cine poate spune bucuria mea?... Tovarasul meu de copilarie! traieste! iata-l!... iata-l plangand si sarutandu-mi mainile!... Nu stiam ce sa-i dau ca sa-i fac multumire... imi venea sa-l poftesc la masa; sa-i propun o partida de arsici.

Dupa cele intai momente de uimire, el imi povesti odiseea lui, un lung sir de mizerii omenesti, apoi se ruga sa-l primesc a fi pitar la Mircesti, zicand ca voieste sa moara unde s-a nascut. Am primit cu recunostinta, l-am imbracat din cap pana-n picioare, i-am hotarat o leafa buna si i-am gatit o odaie deosebita in ograda. El s-a instalat si dupa doua zile s-a facut nevazut impreuna cu un cal al vatafului!

De-atunci l-am mai intalnit o data la Piatra, slabanogit, plin de reumatisme, plecat spre pamant de aspra mana a batranetii si dezgustat de lume. Sarmanul! a parasit-o in sfarsit, luand cu el partea aceea din tabloul social care ne arata familiile boieresti inconjurate de servitori tigani, precum erau casele patricienilor romani, pline de sclavi adusi din lumea intreaga.




Vasile Porojan


Aceasta pagina a fost accesata de 31354 ori.
{literal} {/literal}