Painea amara a exilului

Painea amara a exilului

de Vasile Alecsandri


Amice Ghica,

Gustat-ai vreodata painea amara a exilului? Sper ca nu, dar in orice caz imi place a constata ca ai scapat teafar, ca si mine, de influenta sa perturbatoare.

Painea amara a exilului poseda strania proprietate de a crea in tara noastra martiri noi si patentati. Ea trebuie sa fie plamadita cu o parte din faina neagra, muceda, aprinsa si cu trei parti de lacrimi de crocodil, de zeama de matraguna si de bocete patriotice; - a fi mancat painea amara a exilului este un fapt care de la 1848 incoace a devenit la noi un titlu la admirarea, la recunostinta generatiilor prezente si viitoare.

Pe frontonul Panteonului din Paris este scris in aur:

    Aux grands hommes la Patrie reconnaissante.

Pe frontonul Panteonului ce se va ridica odata in Bucuresti va figura urmatoarea inscriptiune:

Celor cu painea amara a exilului: Patria recunoscatoare.

Esti om cat de ordinar, destinat a trece pe lume necunoscut? A face umbra pamantului de azi pana maine? E destul sa te impinga norocul a te infrupta macar cu alocutia de painea amara a exilului, pentru ca sa te trezesti cu un nimb stralucit pe frunte, ca sfintii din ceaslov, sa devii om insemnat, patriot de prima clasa si sa aspiri la orice onor, ba chiar si la recompensa nationala. . . reversibila, sub pretext ca esti mucenic al unei credinte la care nici nu ai visat. Cu atat mai mult daca destinul te-a ajutat a juca un rol oarecare in evenimentele tarii, daca ai fost silnic departat de sanul ei sau chiar daca te-ai departat insuti, de buna voie, ca un om prudent cand ai simtit apropierea unui pericol serios.

Totul e sa fi fost condamnat sa pui pe umeri haina de proscris a petrece catva timp in centrurile cele mari ale civilizatiei, in Paris, in Viena, in Londra etc., a-ti lumina mintea la focarul stiintelor si al artelor frumoase, a deveni pe nesimtite un om nou... indopandute cu painea amara a exilului!

Cand privesc prin fereastra campiile acoperite cu zapada, copacii pudruiti cu praf de gheata, cerul ascuns sub o pacla deasa, natura moarta, viscolul ce spulbera omatul, de pare ca insasi atmosfera tremura de frig, cand aud suieratul infiorator al crivatului care stinge viata in treacatul sau, ma gandesc la adevaratii martiri din timpurile noastre si imi zboara prin minte unele strofe din Pohod na Sibir.

    Sub cer de plumb intunecos,
    Pe camp plin de zapada,
    Se traganeaza-ncet pe jos
    O jalnica gramada
    De oameni tristi si inghetati
    in lanturi ferecati!
    Sarmani de sase luni acum
    Ei merg fara-ncetare
    Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
    Nici adapost nu are.
    Din cand in cand un ostenit
    Mort cade, parasit!
    E lung cel sir de osanditi! —
    Pe vanata lor fata
    Necontenit sunt palmuiti
    De-un crivat plin de gheata
    si pe-al lor trup de sange ud
    Des cade biciul crud!
    . . .
    Convoiu-ntreg nedezlipit
    ingenunchind se lasa
    Pe campul alb si troienit
    Sub negura geroasa.
    si sta gramada la un loc
    Far’ adapost nici foc!
    . . .
    Treptat omatul spulberat
    Se-ntinde ca o mare
    si creste si sub el, treptat,
    Convoiu-ntreg dispare,
    si-n zori tot campu-i invelit
    C-un giulgi nemarginit!
    Au fost!... Acum ei unde sant?...
    Un card de vulturi zboara
    Pe sus c-un repede avant
    si iute se coboara.
    Iar dintre brazi vine urland,
    Urland lupul flamand!

Iata suferinte, iata martiri! Ochii se umplu de lacrimi cand aceasta imagine grozava trece pe dinaintea lor.

Cand ma gandesc insa la exilul de la 1848, din care noi insine am facut parte, si imi aduc aminte de asa-zisa paine amara a acelui exil, nu ma pot apara de o ironica zambire. Unde ne-am exilat de buna voie, noi, pretinsi eroi ai acelei epoci? Unii in Paris, altii in Viena, adica in orasele care ne atrag mai mult pe noi, romanii; altii in Constantinopol, pe malul Bosforului feeric, unde tu avusesi multumirea de a da ospitalitate cu painea amara a exilului si cu alte cataifuri la multi din compatriotii nostri, victime ale revolutiei de la 1848 (sic); altii la Brusa, in Asia minora atat de frumoasa, unde guvernul turcesc i-a tratat ca pe musafiri ai sultanului, dandu-le pensii.

Care dintre noi a pierit de foame, de frig si mizerie in tot timpul cat ne-am delectat sub cerul albastru al Orientului si ne-am bucurat de bunurile civilizatiei occidentale? Unul singur a murit de dorul tarii si al copiilor lui, nenorocitul Ioan Voinescu, iar noi, ceilalti proscrisi, afara de vreo doi, trei, care au trecut din viata ca toti muritorii lumii acesteia, ne-am intors acasa din strainatate, din exil, ca dintr-o plimbare prin tari incantatoare, dintr-o calatorie in care am castigat experienta, suvenire placute si cunostinte de folos tarii noastre.

Am mancat insa painea amara a exilului? Dar! am mancat cu destula veselie si la restaurantele cele bune, si in buna companie, si, dupa revenirea noastra in patrie, ne-am gandit adesea la dansa, marturisind intre noi ca era destul de alba si nu tocmai amara. Unii dintre noi au mers pana a o binecuvanta ca pe o anafura cu care s-au impartasit moldoveni cu munteni, pentru ca sa ajunga la unirea tarilor surori.

A veni dar astazi si a se poza dinaintea publicului ca un martir cu stomacul stricat de painea amara a exilului este un act sau de naivitate, sau de smintire, sau de sarlatanie, si e de mirat cum de se mai pot gasi oameni care sa aiba nedemnitatea a intinde mana la favoarea publica, strigand cu tonul calicilor:

    "Da la pacatosul care a mancat painea amara a exilului".

Dar ce sa ne miram, amice Ghica? Nu suntem oare deprinsi a vedea in zilele noastre minunile boscariei celei mai perfectionate? Epoca noastra este o epoca producatoare de tot soiul de saltimbancuri politice si sociale. Ea da nastere la o multime de indrazneli imprudente si la feluri de fiinte eteroclite care ar putea sa ocupe un loc insemnat in muzeul lui Barnum, celebrul exibitor de monstruozitati. Pe langa vitelul cu trei capete din Australia, pe langa invalidul cu cap de lemn si femeia cu barba din Franta etc., ar figura cu destul succes productul cel mai straniu din Romania, adica: omul cu burta plina de painea amara a exilului, si un alt product nu mai putin comic, despre care voi scrie alta data, adica omul care, singur el, a facut tot in tara aceasta si a ghiftuit-o de glorie, de libertate, de mariri si de prosperitati, fara stirea ei.

in primii ani ai domniei lui Cuza rasarisera ca ciupercile niste patrioti de a treia mana care se poreclisera cu emfaz ai dintai. Ei sustineau ca aclamasera ai dintai cu entuziasm ziua de 5—24 ianuarie 1859, ei aclamasera cu frenezie ai dintai cu convictiune si admiratiune proclamatiunea conventiunii, dupa stilul lor, ei aclamasera ai dintai pe Doi Mai etc., prin urmare acei aclamatori de meserie gaseau ca aveau dreptul a fi tot ai dintai si la imparteala placintei. Acum insa nu mai pare destul de avantajoasa cariera de al dintai; lumea e in progres, ambitiile au crescut odata cu poftele. Astazi a iesit in piata o noua banda, care, neavand cu ce sa atraga ochii lumii, isi pun pe cap painea amara a exilului ca o cununa de spini si striga cat ii tine gura ca fiecare din ei, in parte, a dezmormantat Romania. Ei sunt cioclii salvatori ai fiicei lui Traian!... si astfel e de neghioaba gloata gurilor cascate ca se ademenesc a crede la eroismul acelor ciocli si la existenta unor fapte care n-au existat si nici se vor gasi in istorie, precum si la dezmormantarea tarii noastre, care - slava Domnului- nu murise niciodata.

Cat de ticaloasa, cat de cazuta ar fi trebuit sa fie mosia stramoseasca, daca era de ajuns bratul unui pitic sa o ridice pe picioare. inchipuieste-ti Buceciul daramat printr-un cutremur de pamant si ridicat de cine? de Statu-Palma din poveste.

Ce ras homeric o sa arunce posteritatea cand va privi in panorama timpului trecut caricaturile comice ale alor dintai, ale celor cu painea amara a exilului si ale dlor dezgropatori de tara. Cu ce sigiliu nesters de ridicol au sa fie! Sarmani infierati pentru totdeauna! Cum au sa fie exploatati in folosul comediei de catre autori dramatici ai viitorului.

Astfel Shakespeare a nemurit pe Falstaff, Moliere pe Tartuffe, Cervantes pe Don Quijotte etc. Astfel poporul italian a incarnat grotescul in Pulcinello, francezul in Guignol, romanul in Vasilache tiganul, rusii in Hagi Aivat etc.

Fericiti urmasii nostri! Vesele ore au sa petreaca si mult au sa se minuneze de naivitatea strabunilor lor!

(Mircesti, 1881)





Painea amara a exilului


Aceasta pagina a fost accesata de 1676 ori.
{literal} {/literal}