Iarna la Sinaia

Iarna la Sinaia

de Vasile Alecsandri


Prin a negurilor sita de cu noapte iarna cerne,
Si pe dealuri si pe cimpuri un giulgi alb si trist asterne.

Unde-a fost verdeata draga, unde-a fost viata cu flori
Zace moartea inghetata, trece vifor de fiori.

Insusi soarele, iubitul, de mihnire se patrunde
Si ca sa n-o vada fuge si departe se ascunde.

Vai! ce-o sa devie lumea sub acest cumplit troian,
Ce lungeste ziua-n veacuri de urit si de alean?

In zadar jaleste omul incintarile naturii,
Zbor de paseri, curs de ape, mingiierile caldurii,

Iarna, baba pizmatara de-ale lumei veselii,
Vrea sa stinga de sub ceruri si lumini, si armonii.

Insa mintea-i e timpita de a grijilor povara,
A uitat, din fericire, ca frumoasa primavara

S-a retras cu tot avutul mindrie sale tinereti
Pe obraze de copile sin in suflet de poeti.

Straluciti cu-al vostru farmec, voi fiinti incintatoare,
Si prin ochii vostri veseli cerniti razele de soare,

Acordati a voastre lire, fii ai cerului senin,
Si schimbati in ciuda iernii fulgii albi in flori de crin.

Imprejur de-aceasta masa, unde seara se aduna,
Uitind lumea, noi sa ridem, si cintam cu voie buna,

Far-a mai privi fereastra, dupa care, tremurind,
Iarna sta si ne pindeste ca o feara, cu rau gind!

Ea de nunta sa cu gerul cojoc alb si-a pus pe spate,
Dar, de hida ce-i, o latra cinii spariati din sate,

S-o alunga umilita peste noua tari si mari,
Mult departe de castelul ce rasuna de cintari.

Iar de va cerea la anul pe la noi sa vie iara,
S-o primim ca si acuma cu a risului fanfara.

1888




Iarna la Sinaia


Aceasta pagina a fost accesata de 844 ori.
{literal} {/literal}