Hodja Murad Pasa

Hodja Murad Pasa

de Vasile Alecsandri


Vizirul sultanului Ahmed - 1604


Hodja Murad, vizirul sultanului Ahmed,
Avea trei fii razboinici vestiti: Ghiun, Ild, Djennet,
Trei soimi, trei lei, trei fulgeri, trei flori din toamna vietii,
Iubirea, mangaierea su fala batrinetii.
Cind ii privea in pace la umbra adormiti,
Curgeau duioase lacrimi din ochii lui tintiti,
Si-n inima-i de tata, plapinda, simtitoare,
Ca-n raiul lui Mohamed era dulce racoare;
Iar cind, viteji, in focuri se aruncau tustrei,
Isi netezea el barba zicand: "Ei sint ai mei!"

Mult timp Murad in lupte ocindu-si iataganul,
Marise, aparase intreg Aliotmanul,
Si-n Asia supusa cladind movili de morti,
Luase titlul falnic de Spada Naltei Porti.
Poporul insa, prada urgiei, ce-l vazuse
Saping gropi largi si dese pe care le umpluse
Cu sute, mii cadavre, toate-asezate-n snopi,
Mai drept il poreclise: Crunt sapator de gropi...

Intr-unul din acele razboaie singeroase
In care moartea oarba cosea cu mii de coase,
Pe locul ce se-ntinde in jur de Diarbekir,
Alaturea cu-o groapa sedea asprul vizir.
In fata-i ienicerii, mult crincena potaie,
Pazeau o trista gloata de robi prinsi in bataie,
Meniti sa umple groapa cu trupurile lor
Sub apriga privire lui Hodja-nvingator.

Optzeci de ani pe umeri si splendida-i armura
Plecau sub grea povara mareata lui statura,
Dar ochii sai in flacari luceau si alergau
La fiii lui ce-n zare pe dusmani alungau,
Si rapide din zare veneau sa s-odihneasca
Pe trista hecatomba din groapa vizireasca.
Calaii, rosi de singe, la semnu-i se-ndemnau,
Pe robii lui de-a rindul ii descapatinau
Si trupuri calde ce imbatau omorul
Cadeau in groapa larga impinse cu piciorul;
Iar Hodja, fara mila la strigat de aman,
Rostea cu glas fanatic verseturi din Coran...

Iat-un spahiu calare ce trece-n rapegiune
C-un prunc culcat pe brate-i, frumos ca o minune
Vizirul il zareste si-ntreaba pe spahiu:
"Unde-ai gasit Hassane, odorul asta viu?"
Hassan plecat depune pe cimpul ud de singe
Copilul, rod in floare, ce tremura si plinge,
Se-nchina si raspunde: "Gasitu-l-am sub cort,
Lipit de al sau tata crestin, in lupta mort."
Vizirul se incrunta ; el striga " A! muiere!
De serpi plini de otrava ai mila si durere?
Ucide-l!"
"Eu? replica spahiul revoltat,
Eu sa ucid orfanul la sinul meu purtat?
L-am daruit cu zile si vrei sa-mi intorc darul?
L-am sarutat, s-acuma sa-nfig in el pumanlul?
Allah! in care timpuri ajuns-am noi de vii,
Batrinii dac-ordona ucideri de copii?
Allah, Allah! cum poate o frunte maiestoasa
Sa-ncuibe-o cugetare atit de fioroasa?
Cum? ... barba-atit de alba si cuget inasprit?

Cum? tu, vizir! tu, hodje! si ochiul tau orbit
Nu vede-n pruncul fraged un oaspe de iubire
Sacrat prin inocenta si prin nenorocire?
Blastem pe a ta gura! Blastem pe gindul tau!
Copil cine ucide isi perde neamul sau!

Spahiul nobil salta pe cal si-n cimp dispare,
Lasind in munt si inimi o rece-nfiorare,
Iar micul inger cheama, oftgind, cu janic glas,
Pe tatal lui, sarmanul! departe-acum ramas.

Vizirul stapineste minia lui fierbinte,
Zicind: "Nefericitul Hassan! ... e scos din minte!"
Apoi, catra ciausii cu nume de caplani:
"Din voi care voieste cincizeci de pungi de bani
Pe-acest pui de napica sa vie sa-l omoare!"
Ciasusii raspund: "Leul nu calca pe o floare!"

Vizirul zice iarasi: "Solaci, psahii, neferi,
Voi toti vultani de prada, voi aprigi ieniceri,
Va dau a mele haine, va dau a mea comoara,
Si sabia-mi, si cortul, si calul meu ce zboara
De mi-ti ucide-acuma pe-acets prunc de ghiaur..."
Toti stau in neclintire ca statui imprejur.

Un singur, calau negru, cu buze singerate,
Cu peptul gol, cu brate lungi, groase, incordate,
S-apropie in graba de bietul copilas;
Dar pruncul la el cata atit de dragalas,
S-atit de blind, dragutul, calaului zimbeste,
Cit negrul scapa arma din mina, se uimeste
Si fuge cu-oterire, nebun, racnind : " Nu vreu
Nici haine, nici comoara! ... mai bine sa mor eu!"

Atunci, vizirul, tigru turbat de a sa ura,
Scrisnind din dinti salbatic, facind clabuci la gura
Se scoala in picioare, teribil, nalt, semet,
Si fulgera armata c-un ochi plin de dispret.

El striga: "O! nemernici, o! trista semintie!
Arslanii lui MOhamed cu cini au prins fratie!
Misei cu pept de tauri si inima de miei,
Lupi fara dinti in gingeni! Misei, misei, misei!
Un slab copil de lapte, un fir de iarba cruda,
Va fringe-n mina pala de singe inca uda?...
Uitati c-aceasta fiara cu chip viclean si blind
Menita-i ca sa creasca precum un negru gind.
Un gind de razvratire, un gind de razbunare?...
Amar de capul vostru cind fiar-a creste mare!
O! sfint profet! fii martur din lumile ceresti
Ca singur eu, eu singur in zile batrinesti
Respect si-ti apar legea de limbile pizmase,
Zdrobind in ou pe serpe si pe ghiau in fase!..."
El zice, se rapede s-apuca blasfemind
Cu mina-i tremurinda copilul tremurind,
Infige-a sale ungii in carnea lui de spuma
Si pe-ale gropii margini il pleaca si-l zugruma!...

Grozav spectacol! Cerul se-ntuneca de-un nor!...
Copilu-n sinul mortei adoarme zimbitor
Si sufletu-i se-nalta l-a cerului altare!...
Iar Hodja faanticul ramine-n exaltare!
ADar iata ca pe cimpul de singe aburind
Se vad trei cai de lupta sarind si tiriind
Trei palide cadavre a trei viteji de oaste,
Strapunsi de iatagane in pepturi si in coaste.
Ei vin din zarea rosa nebuni, inspaimintati
De mortii ce-i urmeaza prin tarna rasturnati,
S-alature cu groapa ei se opresc ... Deodata
Un racnet se ridica si-n groapa blastemata
Mort cade cruntul Hodje, vizirul lui Ahmet.

Acele trei cadavre erau: Ghiun, Ild, Djennet!

Mircesti, ianuarie 1876





Hodja Murad Pasa


Aceasta pagina a fost accesata de 1325 ori.
{literal} {/literal}