Balada Pelesului
de Vasile Alecsandri
I.
Plange Prahova de vale
Si se vaita mereu
Tot ducand in a sa cale
Dorul Pelesului sau,
Tulburata se rapede,
Vrand de stanci a se isbi,
Caci cu dansa nu-l mai vede
Ravnitor de-a se iubi.
De cand aap curgatoare
Si cu soarele ceresc
Au menire 'nvietoare
Pentru sanul pamantesc
Dandu-i viata si rodire
Veselie si noroc,
Ea, prin dulce racorire,
Ea, prin razele-i de foc.
Pelesul cu stema' n frunte
Si 'n vesminte de cristal
Venea zilnic de la munte,
Petse maluri dand naval,
Si toti brazii in mirare
De-a-l vedea clocotitor,
Frematau cu intrebare:
Unde-l duce viul dor?
El sbura cum gandul sboara
Prin salbatice paduri,
Locuite-odinioara
De ursi mari, de mari vulturi,
Si mergea ca sa se culce,
Plin de viata, fericit,
Pe al Prahovei san dulce,
Ca 'ntr' un leagan mult iubit.
S' amandoi in desfatare
Se duceau intrulocati
Pana' n jos, de la hotare
Mult departe de Carpati,
Veseli ratacind prin lume,
Sub cer vesnic zambitor.
El, uitand chiar al sau nume.
Ea, chiar locu-i de isvor.
Bune vremi erau pe-atunce,
Cand ursitul din stanci
Nu-i pasa ca sa s'arunce
Peste rapele adnaci.
Il mana dorul, ce este
Dulce-al inimii avant,
Care trece ca ;n poveste
Peste mari si sub pamant.
II.
Intr' o zi asa se spune,
Calatorul tinerel
Zari'n drumu' i o minune,
O minune de Castel,
Ce 'ntr' o clipa rasarise
Din pamantul scorburos
S'a lui porti cu drag deschise
Unui Rege glorios.
El vazu trecand drept soare
Pe sub codrii batranesti
O Regina cantatoare
De balade romanesti,
Si frumoase margarite
Pe salbatice potici,
Si pe drumuri nasipite
Urme de picioare mici.
Si-auzi ce nu s' aude
In desimile din munti
Nu urlari de fiare crude,
Nu caderi de brazi carunti,
Ci divina melodie
De dulci glasuri argintii,
De organ ce reinvie
Jalea mortilor copii.
Farmecat, Pelesul sede
Pe o stanca, ' n loc oprit,
Vede si nu-i vine-a crede.
Siimte ce n'a mai simtit
Ca si dansul in uimire
Muntii verzi cu crestet alb
Atintesc a lor privire
Pe Castelul acel dalb
Spelndida nalta cladire,
Ce straluce-acum sub cer
Cu maestra 'mpodobire
Unui mandru juvaer.
E menita sa devie
iN prezent si 'n viitor
Cuib voios de ospetie.
Cuib de glorii si onor.
III.
Iata Regele soseste
Langa Peles ganditor
Si-l intreaba de voieste
Ca sa-i fie de-ajutor.
Caci e june si e tare
Cat opt-zeci de zmeisori
Si cu bratul lui e' n stare
Sa' nvarteasca roti de mori.
Pelesul l'asa cuvinte
Se trezeste ca din vis.
Zare noua 'n a sa minte
De odata s'a deschis.
Bucuros el la turbina
Se repede chiar din zori,
Ca sa macine lumina
De la fulgerii din nori.
Si de-atunci cand noaptea vine
Lunecand printre arini,
Aste locuri le vezi pline
De fantastice lumini,
Val feeric se intinde
Peste falnicul Castel,
Ce ferestile-si aprinde
Ca de-un soare-ascuns in el.
Ziua, Pelesul lucreaza
Cat un urias vanjos,
Iar cand ziua insereaza
Redevine Fat-frumos
Si'n Castel apoi apare
Cu 'n pas vesel, triumfal
Caci e Nasul sau si are
Loc la pranzul cel regal.
Intre flori si 'ntre copile,
Intre ambii Suverani,
El s'arata mic de zile.
De si are mii de ani,
Si Regina 'nveselita
Il desmiard' adese ori
Pe-a lui coama impletita
Cu brilianti scanteietori.
Apoi, mandrul, dupa cina
La toti lasa ramas bun,
Salta sprinten, se inchina
Si, plecand ca un nebun,
El se duce sa se culce,
Plin de viata fericit,
Pe al Prahovei san dulce
Ca 'ntr'un leagan mult iubit.
*
* *
Ea il mustra cu blandete
Si-i tot zice ca-i pacat
De a pierde ' n tinerete
Curusl sau neatarnat.
El raspunde' n veselie:
"Mandra fii de-al meu noroc,
Zic luminii ca sa fie.
Si lumina e pe loc!"
Balada Pelesului
Aceasta pagina a fost accesata de 3168 ori.
