Buchetiera de la Florenta
de Vasile Alecsandri
De o saptamana ma aflam la Florenta, alergand in toate zilele, de dimineata pan-in seara, prin deosebitele parti ale orasului, spre a vedea nenumaratele minuni cuprinse in sanul sau; la tot pasul un nou lucru vrednic de lauda se arata ochilor mei si imi insufla un sfant respect pentru maestrii nemuritori care au inzestrat patria lor cu atatea podoabe ce fac mirarea calatorilor. Cand a da Dumnezeu (ziceam in mine, in fata unui monument sau a unui tablou) sa avem si noi in Moldova un Raphael, un Michel Ange, ale caror produceri minunate sa poata atrage ochii si laudele natiilor asupra noastra!" Dar aceste visuri mandre faceau loc indata altor idei trezite in minte-mi prin privelistea vreunei alte capodopere de zugravie sau de arhitectura ce se infatisa ochilor mei, caci obiectele de arta sunt atat de multe in Italia si mai ales cu asa talent lucrate, incat calatorul nu mai are vreme nici sa gandeasca, ci isi simte fiinta cufundata intr-o mirare indelungata si plina de placeri. El in trecerea sa prin Italia gusta o viata noua, necunoscuta; si cand iese de pe tarmurile acelui pamant poetic, atunci i se pare ca s-a visat zburand printr-o campie imbogatita cu toate podoabele raiului.
intr-o duminica, trecand pe piata de Domo, vazui o multime de echipajuri asezate in linie, in fata catedralei Santa Maria del Fiore, ce se gaseste in mijlocul pietei; si indemnat de curiozitatea de a vedea damele aristocrate din Florenta, intrai in ea. Privelistea ce mi se infatisa ma umplu de un sentiment atat de puternic si de sfant, ca ramasei impietrit ca statuia sfantului Ioan langa care ma aflam. Biserica era luminata de vro cateva candele ascunse pe dupa coloane, incat razele lor aruncau o lumina slaba, ca glasul cel de pe urma al unui om ce moare, si misterioasa ca sfintele taine ce se serbau inaintea vesnicului parinte. Un popor intreg sta ingenuncheat in fata altarului si cufundat in dulcea mangaiere a rugaciunii; glasul rasunator si plin de melodie al organelor zbura prin nourii de tamaie ce se ridicau in vazduh si vuia ca o harpa cereasca ce parea ca cheama sufletele la pocainta. Un aer de sfintenie ce-ti racorea inima de toata durerea domnea asupra tuturor acelor capete plecate...
Dupa vro cateva minute petrecute in cea mai dulce extazie, ma apropiai de mormintele lui Brunellesco si al lui Giotto, arhitectii acelei biserici; vizitai cu de-amanuntul toate frumusetile acelor doua monumente de glorie si, lasandu-le in urma, ma indreptai catre o capela laturala spre a examina icoana sfintei Ceciliei, ce zarisem de departe luminata de razele unei candele de argint.
ingereasca expresie a figurii, culorile melancolice ale obrajilor si mai ales duiosia tiparita in ochii acelei icoane imi parura atat de maiestroasa, ca ma apropiai de ea ca sa vad de nu era vrun tablou al lui Andrea del Sarto, c[...]n toate figurile lucrate de acest vestit artist insemnasem umbrele acele dulci intinse ca un val transparent asupra ochilor. insa care fu mirarea mea, cand citii in josul icoanei un nume al unui prieten al meu ce-l cunoscusem la Paris, V. „El oare sa fie? (gandeam in mine) tanarul italian cu care am petrecut atata vreme in capitala Frantei?" Un suspin greu si inadusit ce auzii in coltul capelei unde ma aflam ma facu sa-mi intorc iute capul si vazui un om ingenuncheat langa mine, care parea a fi intr-o meditatie dureroasa. Curiozitatea ma impinse sa fac vro doua pasuri spre el; atunci tanarul isi ridica capul si se uita la mine. Fata sa lungareata si alba, ochii sai negri, mari si infocati, parul sau lung, ce-i pica in plete netede pe umeri, si in sfarsit fizionomia, aerul sau de artist, toate imi erau cunoscute; socoteam ca vad umbra prietenului meu. Necrezandu-mi ochii si socotind ca visez, ma dusei langa el si ii zisei: Tu esti, V?
Strainul sari pe picioare, ma stranse in brate si, luandu-ma de mana, ma scoase afara din catedrala.
- Vina la lumina sa te vad bine, imi zise el oprindu-se pe piata.
Nu pot crede inca ca esti tu. si se uita la mine cu niste ochi a caror expresie era de tot curioasa.
- Te miri, prietene, de starea in care ma vezi, urma V; ma socoti poate nebun?... insa cand ai sti in ce furtuni pluteste sufletul meu! Cand ai cunoaste feluritele simtiri si cugetari care ma muncesc, te-ai mira cum n-am nebunit de tot!... Dupa aceasta el se puse pe ganduri si tinti ochii pe crucea catedralei Santa Maria del Fiore.
- Drept sa-ti spun, iubite, - ii raspunsei- de cand te cunosc, niciodata nu te-am vazut asa de tulburat, si-mi pare rau ca tocmai acum, cand dupa multa vreme te intalnesc fara veste in patria ta, te vad intr-o amaraciune asa de cruda. V imi stranse mana si ne indreptaram spre cafeneaua numita Donne.
Pe drum incepui a-i vorbi de frumoasele monumente ale Florentei si a-i aduce aminte de norocita vreme cand ne gaseam la Paris, fara a lua seama ca el nu ma asculta si ca mintea lui era cufundata in ganduri cu totul deosebite de ale mele. Deodata, el se opri cautand la o fereastra a unui palat pe langa care treceam si, aruncand un tipat si intinzand mainile spre ea, imi zise:
- Ai vazut-o?
Speriat de dramatica sa pozitie, ridicai ochii, dar nu vazui nimica la fereastra. - Ce vrei sa v[...]l intrebai; perdeaua este trasa. - Nimic, imi raspunse el, facandu-se ros pe obraz; nimic... o nalucire numai, caci Cecilia s-a dus de mult de pe pamant!
La aceste cuvinte doua lacrimi parura in ochii lui... Atunci un fulger de adevar imi lumina mintea si intelesei ca prietenul meu era inamorat!... Intraram in cafenea.
in Italia cafenelele sunt toata ziua pline de consumatori (musterii), din pricina caldurilor nesuferite care aduc pe om intr-un fel de moleta foarte placuta; patruns de fluidul magnetic in care creierii inoata, te simti furat de o somnarie usoara, si toata fiinta ti se cufunda in sanul unei lene poetice, cunoscuta in Italia sub numire de dolce far niente. Pare ca, intins pe un leagan de flori, te cobori din nouri incet, fara a vedea masura care te desparte de pamant.
Ne puseram la o masa de marmura alba. indata un botega
(fecior de dugheana) imbracat curat alerga inaintea noastra, intrebandu-ne de vroiam granite sau gelate si, fara a astepta raspuns, incepu a numara vro douazeci de soiuri de inghetate cu atata iutime, incat, neintelegandu-l ce spune, il poftii sa ne aduca ce-a vroi. V nu iesise inca din melancolia in care cazuse; in zadar cautam sa-i pricinuiesc oarecare distractie prin citirea gazetelor franceze. Mintea sa parea muncita de o idee cruda, care inadusea toate sufletestile sale insusiri. Nu stiam cum sa mai fac pentru ca sa-l trag din meditarea lui si, plin de tristete pentru starea prietenului meu, ma hotarai a-i da pace si deschisei gazeta Curierul francez. Deodata un murmur de mirare se ridica imprejurul nostru; un glas unanim de lauda umplu toata sala. Unii ziceau:
Ah! ce frumoasa buchetiera! ce aer nobil si elegant! - Cine oare sa fie? ziceau altii. Pare ca am vazut figura aceasta; ...ce semanare cu primadona de la Pergola! Ridicai capul, dorind a sti cine pricinuise acea tulburare in sala si zarii in fata noastra o femeie de o frumusete ingereasca, care, zambind cu o gratie deosebita, ne prezenta buchete de flori. Un nour de melancolie flutura pe fata sa palida si arata ca inima ei era zdrobita de vro durere secreta; parul sau negru si luciu iesea in bucle unduioase de sub o capela de paie subtire si se imprastia imprejurul gatului sau alb ca crinul; ochii sai mari si negri aveau mandria ochilor de vultur, dar totodata luminile lor inotau intr-un foc limpede si misterios, prin care se zarea o induiosire nemarginita. in sfarsit, toate in ea erau facute pentru placere; gura ei care legana un zambet melancolic, talia sa zvelta si delicata, mainile sale mai fragede decat florile ce tinea... toate aveau o atragere ascunsa, care iti aprindea inchipuirea.
Cand aruncai ochii asupra-i mi se paru ca vad icoana din Santa Maria, langa care intalnisem pe prietenul meu; doua lacrimi sticleau ca doua briliante pe genele sale... Ma intorsei iute catre V cu gandul de a-i comunica ideea mea, dar el era lesinat.
infatisarea acelei necunoscute ii facuse o impresie atat de mare ca isi pierdu simtirile, strangand la san buchetul ce luase de la dansa. Strainii din cafenea alergasera langa V si cercau deosebite chipuri de a-l aduce in cunostinta... in sfarsit V deschise ochii; figura lui era galbena si tulburata; cautaturile lui erau salbatice. El se uita peste tot locul cu infiorare, si pe urma apucandu-ma de mana: „Haideti degraba, imi zise, haideti sa o gasim... Cecilia mea traieste!"
Iesiram din cafenea fara a sti unde ma va duce; trecuram iute vro cateva ulite unde toti ne luau de nebuni si ne indreptaram spre o primblare pitoreasca, ce este afara din Florenta si care se numeste Boschetto.
La inceputul acestui parc este o piata mare unde se ridica Palazzo delle Cascine, adica palatul laptariilor al ducai de Toscana.
in toate serile, dupa ce se culca soarele, aristocratia Florentei isi opreste echipajele stralucite dinaintea acelui palat, si damele se desfateaza prin convorbirea tinerilor cavaleri, care salta calare imprejurul lor, si prin dulceata laptelui proaspat ce le imputerniceste sanatatea si le invioseaza culorile obrajilor. Acea piata este locul de intalnire a multor intrigi de amor!... De cate ori treceam pe langa un oblon si vedeam vro dama asezata pe perne de matase in fundul trasurii, nu ma puteam stapani de oarecare palpitare de inima. Fiestecare careta pentru mine era un izvor de impresii noi, insa V parea ca nici nu le vedea. Cu cat ochii mei erau infocati, cu atata ai lui erau reci in fata unei privelisti atat de vesele si de incantatoare.
- N-ai de gand sa te opresti aici? il intrebai.
- Nu, imi raspunse.
- Dar unde vrei sa mergi?... spune-mi, sa stiu si eu.
- Nu-ti pasa; vina.
si apuca printr-un camp imprejurat de copaci nalti si vechi, care, oprind razele soarelui, isi intindeau umbra asupra gingaselor dame ce se primblau pe iarba. Pe urma intraram intr-o lunca deasa, si dupa vro jumatate de ceas ajunseram pe un mal ridicat si plin de flori, care se inainteaza ca un promontoriu intre curgerile line a lui Arno si a lui Miunione. Acolo era sfarsitul boschetului.
Cand ne opriram, figura lui V se prefacuse de tot: fata lui era rosie ca cerul ce se intindea deasupra noastra; parul sau, ridicat de vantul de seara, falfaia in aer si lasa libera fruntea sa larga si geniala. - „Priveste, el zise deodata cu un glas puternic; priveste, iubite, cu ce marime soarele se ascunde dupa muntii care se inalta in fata noastra. Nu-ti pare ca asistezi la daramarea imparatiei romane?... Priveste norii acesti vopsiti de purpura razelor lui, cum se ridica catre ceruri ca o jertfa a pamantului facuta in gloria preaputernicului ziditor. Uita-te si te mira de frumusetile patriei mele: in fata noastra poeticul Arno serpuieste prin campii vesele si prin lunci misterioase, si malurile sale vuiesc de cantecele melodioase ale pasarilor; in dreapta, verzile colnice acoperite cu gradini si palaturi de marmura se par ca zambesc una alteia ca niste copile ce s-ar uita in oglinda; in stanga se intinde o campie plina de livezi, prin care se ratacesc vro cateva grupe de amorezi; in urma-ne se clatina un zid de copaci tufosi, care opreste vuietul orasului de a veni pana la noi, numai murmura trista a lui Arno tulbura tacerea adanca ce ne imprejura. Din vreme in vreme, tipatul unei pasaruici care adoarme sau notele ratacite prin vazduh ale unei ghitare se aud in departare. Acum e ceasul cand mintea se cufunda in meditari placute, cand inima inoata in extazii dumnezeiesti, cand sufletul aprins de sperare isi intinde aripile si se leagana pe plaiurile unei lumi necunoscute. Acum e ceasul sfant cand toata fiinta omeneasca se adapa la izvoarele ceresti si binecuvinteaza mana ce a zidit-o. Spune-mi: nu simti tu in tine acum o multumire ascunsa, ca si cand ai fi dobandit tot ce ai dorit?... Nu-ti pare ca esti un alt om?... Pieptul tau nu se smuceste in izbiturile inimii tale? Nu simti ceva ce iti racoreste fruntea si iti dezsmiarda lumina ochilor?... Spune: nu socoti tu ca pare ca ai sa zbori intr-o lume straina, unde norocul te asteapta?... Ah! acum, acum viata-i dulce si nepretuita; acum inchipuirea mea s-aprinde; acum o! Cecilio, te vad stralucind ca o stea in seninul limpeziu al cerului; imi zambesti ca un inger de blandete, imi faci semn cu mana sa te urmez... Ah! de ce nu am aripile acestui vultur ce trece pe deasupra noastra ca sa spintec vazduhul si sa ma arunc in bratele tale!"
V era de un caracter iute, simtitor si supus impresiilor celor mari; cand sufletul sau era miscat de vreun lucru, atunci toata fiinta-i se patrundea de el, imaginatia-i se inflacara si baterea inimii sale ii zdrobea pieptul... Natura lui il facea sa simta lucrurile cu mai mult foc decat alti oameni, dar totodata fiestecare simtire era pentru dansul un fulger care il strabatea, ii aprindea sangele si ii surpa puterile.
Dupa ce se linisti, V se intinse pe iarba; fruntea lui, unde tremurau razele luceafarului la care se uita, era aburita de sudoare, si tot trupul sau era obosit de osteneala. Nevroind sa-i tulbur placerea ce parea ca gusta in rasuflarea vantului de seara, care ii racorea mintea si ii alina fierbinteala inimii, ma intinsei deoparte langa dansul si imi aprinsei o tigareta.
Linistea care domnea imprejurul meu, intunecarea progresiva a cerului, ceata care se intindea pe Arno si, in sfarsit, multumirea ascunsa ce gustam inlauntru-mi ma adusera fara stire intr-o reverie dulce si armonioasa, in care mintea-mi plutea usor. Fumul albastriu al tigarii, ce se ridica in spirale unduioase, imi ingana ochii si imi pricinuia o distractie plina de placere, din care ma trase glasul lui V.
- Ma iarta, prietene, imi zise el, ca ti-am pricinuit intristare, dar nenorocirea care s-a legat de capul meu...
- Ce nenorocire poti tu avea, il intrebai, la varsta unde esti?
- Ah, se vede ca esti inca un copil care de-abia ai intrat in lume si ca nu ai calcat inca pe ghimpii care presara calea vietii!
stii tu ca tocmai varsta mea este cea mai primejdioasa si mai supusa patimilor sufletesti? Tineretea este ca un copac mic si fraged; cele mai slabe vanturi sunt furtuni pentru el... Dar asculta mai bine istoria vietii mele, s-apoi vei putea judeca tu care este nenorocirea ce ma prigoneste.
V isi arunca parul inapoi pe umeri si, stergandu-si fruntea, incepu asa:
„Din cea mai frageda a mea copilarie eu am ramas orfan si lipsit de povatuirile si de dezmierdarile parintesti, care sunt reazemul ei; de-abia ajunsesem in varsta de 9 ani, si nenorocirea isi infipse cangile in mine; la cel intai pas al vietii mele, in loc de a ma gasi pe o cale inflorita ca ceialalti copii, ma trezii intr-un pustiu fara margini si fara umbra!...
Un mos al meu, fiindu-i mila de ticaloasa mea stare sau, mai bine poate, vroind a se folosi de micul venit ce-mi ramasese de la parinti, ma lua sub epitropia lui, si pentru ca sa nu-mi tot auda bocetele si sa nu vada lacrimile care neincetat imi udau ochii, ma lep[...]ntr-un pension unde petrecui zece ani batandu-mi capul cu limbile straine, cu literatura si mai ales cu zugravia. inaintarile ce faceam din zi in zi in aceasta arta, si mai ales placerea ce gaseam in studia ei, singura ma facea sa uit bataile care mancam necontenit de la padre Bertholomo, profesorul meu de limba elina, caci cruda mea soarta ma silea sa caut in insumi mangaierea de care inima-mi era insetata, iar nu in bratele unei mume dragalase.
Cu ce nerabdare asteptam ceasurile lectiei de zugravie si cu ce bucurie vedeam intrand in sala pe profesorul meu, care niciodata nu lipsea sa-mi spuie cate o vorba de multumire si de imbarbatire cand ii aratam noile mele produceri.
Sinor Alsari (acesta era numele lui) avea pentru mine o dragoste cu totul parinteasca si ma recomanda la toti ca cel mai bun si mai sarguitor elev al lui. Sfatuirile pline de bunatate care imi da si laudele ce imi prodiga pentru propasirile ce faceam sub directia lui, imi insuflasera atat respect si atata iubire pentru el, incat la moartea mosului meu, cand iesii din pension, alergai la dansul si il rugai sa ma primeasca in casa lui. Sinor Alsari ma lua cu o bucurie nespusa sub protectia sa si nu cruta nici un sfat si nici o osteneala ca sa aduca la buna isprava talentul ce incepusem a castiga in zugravie. in toate zilele vizitam impreuna stralucitele galerii din Palazzo Pitti, din Palazzo Vecchio si din alte palaturi mari din Florenta; ne opream ceasuri intregi dinaintea fiestecarui tablou si, dupa ce imi talmacea cu amanuntul toate insusirile si frumusetile lor, apoi ne inturnam acasa si ma apucam de lucru sub necontenita lui priveghere. Un an de zile petrecui cu el in cea mai dulce liniste si in cele mai placute indeletniciri: toata vremea mea era intrebuintata in studii serioase asupra artei la care ma dasem. Gloria imi zambea de departe si ma chema in bratele sale.
De cand intrasem in cariera unde Michel Angelo, Tiziano, Raphaelo si cei multi maestri nemuritori pasisera cu pasuri de uriasi, singurul tel al vietii mele era sa pot si eu adauga o frunza la coroana stralucita a patriei mele si, aprins de o idee atat de indrazneata si de nobila, imi alcatuisem un trai cu totul artistic, incat, fara a ma ingriji de lucrurile ce nu se atingeau de zugravie, gustam zile line, netulburate si pline de incantarile sperarii; insa aceasta liniste sufleteasca ma parasi dupa putina vreme.
intr-o seara Sinor Alsari intra in cabinetul meu si imi zise:
- V, fost-ai de mult la teatru?
- De cand au murit bietii mei parinti nu am fost, ii raspunsei.
- Vrei sa mergem deseara sa vedem Norma? Are sa joace o actrita noua.
- Haideti.
- Gateste-te degraba, ca-i vreme.
Ma imbracai iute si ne duseram la teatrul de la Pergola.
Sala era ticsita de amatori si lojile pline de dame elegante si frumoase.
Deodata se facu o mare tacere; toti se asezara pe la locurile lor, si orchestra incepu uvertura... Acea muzica plina de o melodie cereasca nascu in minte-mi o multime de idei triste si de amare suvenire. Aducandu-mi aminte ca inainte de zece ani ma gaseam tot la acel teatru cu iubitii mei parinti, mi se paru ca le vedeam umbrele fluturand imprejurul meu si tanguindu-ma cu mila, ca si cand m-ar fi asteptat o nenorocire cumplita! inganat de fantasmele acele iubite, nici nu luasem seama ca perdeaua se ridicase de vro catava vreme si ca corul druizilor era pe la sfarsit. Cine stie! Poate as fi stat toata seara fara a ma uita pe scena, daca un murmur ce se ridica in sala nu m-ar fi scos din meditarea in care picasem si nu m-ar fi facut sa arunc ochii inainte-mi. Vazui o fiinta alba si cereasca, o comoara de gratii, de tinerete si de poezie, un inger al carui glas dulce, limpede si armonios imi patrunse inima. Sala vuia de aplauze; iar cand Cecilia incepu a canta rugaciunea Normei catre luna, cand, picand in genunchi si ridicandu-si mainile spre cer, intona acea arie stralucita, Casta Diva, atunci tot publicul in entuziasmul sau se scula pe picioare si b[...]n palme astfel ca Cecilia se speriase... Pare ca o vad indreptandu-si ochii cu sfiala asupra noastra; nevinovatia, mirarea, multumirea, toate aceste deosebite sentimente luceau in cautatura ei. Ah! ce zambire incantatoare paru atunci pe buze-i!... Ce nobila mandrie se arata pe frunte-i! Ea semana cu o fiinta din alta lume, frumoasa si rapitoare ca geniul armoniei ceresti! Ah! iubite, ce ti-oi spune?
Ce cuvinte sa intrebuintez ca sa-ti descriu frumusetea sa? Cecilia era, precum zice poetul nostru, bella comme un angelo ch' Iddio creo, nei suoi piů ardenti transporti d'amore.
Doua zile necontenit am fost ca un nebun; mi se parea ca vedeam neincetat un inger cu aripile de aur care, fluturand imprejurul meu, imi canta Casta Diva, impreunandu-si glasul pe o harfa ce tinea in mana... Pe urma, cand m-am trezit din visul acel placut, am aflat de la sinor Alsari ca a fost silit sa ma scoata cu de-a sila din teatru, fiindca, neputandu-mi stapani entuziasmul, faceam prea mare vuiet, incat toti ma socoteau lipsit de minte.
Trei luni de zile am urmat regulat toate reprezentatiile; un magnet tainic ma tragea fara voie spre teatru cand stiam ca era sa cante Cecilia. Gustul pentru muzica se dezvelise in mine totodata cu dragostea, si dar, profitand de cunostinta celor intai principuri ce luasem din vremea inca cand traiau parintii mei, incepui a face ceva progresuri. Adeseori ma trezeam cantand pe ulite vro bucata din Norma sau din Lucia din Lamermoor si, rusinat de mirarea cu care toti trecatorii se uitau la mine, alergam degraba acasa si ma inchideam in cabinetul meu, unde ma apucam de zugravie cu o sarguinta si mai mare, caci faceam portretul Ceciliei.
De mult aveam de gand sa lucrez icoana sfintei Ceciliei ca sa o expun in biserica Santa Maria del Fiore, dar nestiind ce expresie sa-i dau, tot prelungisem lucrul ei. Cand vazui pe Cecilia la teatru, frumusetea figurii sale se tipari asa de bine in minte-mi ca pe dinafara si fara stire ii facui portretul; fizionomia sfintei Cecilia se intampla a fi intocmai fizionomia slavitei primadone de la Pergola. Bucuria de a vedea langa mine icoana ingerului ce iubeam ma aduse intr-o exaltatie atat de mare, ca picai pe genunchi dinaintea ei si, apucand-o cu amor in brate, o acoperii de sarutari...
Tocmai atunci sinor Alsari intra in cabinet si, speriat de delirul meu, smuci icoana de la sanu-mi si alerga indata de o puse in capela unde m-ai intalnit.
Nu am trebuinta sa-ti spun ca din ceasul acela ma facui cel mai bun crestin, ca in toate zilele ma duceam la biserica si ca stam ceasuri intregi plecat dinaintea sfintei Cecilia. Lesne intelegi ca, de vreme ce persoana care iubeam purta acest nume, nu puteam alege alta patroana spre a-i increde secretele mele rugaciuni decat pe sfanta Cecilia.
intr-o zi... ah! cat oi trai mi-oi aduce aminte de ea!... ma gaseam ingenunchiat dinaintea icoanei mele si cufundat intr-o meditare sfanta. Un vis placut imi dezmierda sufletul; mi se parea ca o fiinta nevazuta ma indemna sa am buna sperare pentru indeplinirea dorintelor mele, cand simtii pe langa mine falfairea unei rochii de matase... Doua dame intrasera in capela unde eram. Peste putin auzii convorbirea lor.
- Santa Maria, ce minune! zise cea mai mare. Ian uita-te bine, Cecilio, la icoana asta din fata. As jura ca-i portretul tau!
- Bine zici, raspunse cealalta. - si amandoua se apropiara de icoana si se uitara mai cu luare-aminte.
- Curios lucru! zise iar cea dintai; cu cat ma uit mai mult, cu atata gasesc mai mare asemanare. Iata ochii tai negri si plini de foc; iata-ti gura cea gratioasa. A! ce-i drept, macar ca sunt femeie, nu pot tagadui ca ai o gurita de tot frumoasa; pare ca-i o roza.
Ian spune-mi: cat ai platit zugravului sau, mai bine, in ce moneda i-ai platit lucrul!... cu bani ori cu inima? caci am de gand si eu sa ma fac sfanta.
- Tot vesela si nebuna ai sa fii, Iulio, raspunse cealalta; credema insa ca niciodata n-am gandit sa-mi fac portretul si ca nici nu cunosc numele artistului.
- Cat pentru aceasta e lesne de a-l cunoaste. si se apropie de icoana ca sa-mi citeasca numele insemnat jos. Eu ramasesem inlemnit, caci niciodata nu ma gasisem asa de aproape de Cecilia.
Nu indrazneam nici sa ma rasuflu, ca sa nu o spariu si sa nu pierd nimica din cuvintele sale.
Dama care se numea Iulia se intoarse catre Cecilia si ii zise razand:
- Numele lui este V; il cunosti, Cecilio?...
- Ba nu.
- Sarmanul tanar! L-ai legat si pe dansul in lanturile tale!... insa el ti-a dat bune dovezi ca te iubeste; portretul acesta lucrat in ascuns este martorul slavirii ce are pentru tine. Eu cand as fi in locul tau as face toate chipurile sa aflu cine este si l-as prefera tuturor printilor din Florenta care-ti fac curte si-ti repeteaza in toate zilele ca mor dupa tine fara a muri cat de putin.
imi venea sa sarut picioarele acelei femei care, fara a ma cunoaste, cauta sa induplece pe Cecilia in favorul meu.
- Nu-ti este pacat, Iulio, - raspunse Cecilia - sa zici acest fel de vorbe in biserica?
- De ce sa-mi fie pacat?... Amorul nu este oare cel mai sfant si mai curat sentiment insuflat oamenilor de insusi Dumnezeu?
Pentru ce sa ma sfiesc de a vorbi de el inaintea celui ce l-a creat in inimile noastre? Ce pacat poate a fi de a spune adevarul tocmai in locasul unde adevarul domneste si de a marturisi ca un om, de orisice rang sa fie, este mult mai vrednic de iubit cand el ne iubeste din toata curatenia inimii sale, decat nobilii acei ruginiti care, departe de a avea cea mai mica dragoste pentru noi, vor numai sa-si implineasca o capricie trecatoare si sa ne arate pe urma ca victimele vanitatii lor!
Cecilia zambi si ii zise:
- Nu-ti cunosteam atata elocventa, Iulio. De cand te-ai facut avocatul amorului?
- De cand am aflat ca nu-i adevarata fericire fara adevarat amor.
Cecilia privi cu o expresie deosebita la portretul ei si mi se paru ca stranse mana Iuliei. Ele se uitara una la alta cu o iubire frateasca, zambira amandoua ca doi ingeri si se departara.
inchipuieste-ti pozitia mea dupa ce auzii acea convorbire ce se atingea atat de mult de soarta mea. Nu puteam crede ca cu adevarat Cecilia fusese langa mine; socoteam ca visasem. Atata norocire nu putea fi pentru mine, dar totodata, ca un om ce cauta sa-si prelungeasca visul placut din care s-a trezit, imi infatisam langa mine pe Cecilia cu fruntea luminata de razele candelei ce ardea in capela, cu ochii sai ridicati spre icoana, si imi inchipuiam aceste doua figuri ce semanau mirandu-se una de alta de frumusetea lor. imi repetam in minte toate cuvintele acelor doua femei care reprezentau geniul amorului, chemand in bratele sale pe ingerul nevinovatiei. Viitorul mi se arata acoperit de flori; toate nalucirile mele se desteptara, si o dulce sperare imi dezmierda sufletul si ma inalta la ceruri.
Cand ma trezii din reveria aceea dulce, biserica era pustie, si razele lunii tremurau pe coloanele-i de marmura. Ma dusei degraba acasa, imi luai mandolina si ma indreptai afara de Florenta, spre Bosquetto. Ma primblai vro catava vreme prin rediu si ma intinsei in sfarsit pe iarba langa un copac. Linistea, frumusetea poetica a acelei seri de vara, dispozitia melancolica in care ma gaseam si, mai ales, ideile de amor si simtirile ce ma stapaneau imi insuflara dorinta de a canta, impreunandu-mi glasul cu mandolina; incepui a improviza cuvintele aceste:
Ah! te iubesc si drag mi-e de-a o spune,
s-oricat de mult in lume voi trai,
Tot vreau sa-ti spun, sa-ti spun, dulce minune,
Ca te iubesc si vesnic te-oi iubi!
Acel cuvant, acea destainuire,
Dulce parfum al sufletului meu,
Naste voios la scumpa ta privire
Ca un odor placut lui Dumnezeu!
Dar, te iubesc si-mi dau sufletul tie,
Caci pe pamant si-n raiul ingeresc
Nu poate fi mai sfanta armonie,
Decat acest ferice te iubesc...
O! de-ar suna acuma pentru mine
Ceasul dorit al zborului ceresc,
Eu as muri ferice langa tine,
Caci as muri zicandu-ti: te iubesc!
Cand sfarsii de a canta, vazui ca se deschide o fereastra la randul intai al unei case din fata. O femeie se ar[...]n balcon, cu o ghitara in mana, si intona rugaciunea cea vestita a Normei catre luna. Glasul ei nu-mi era necunoscut; dulcimea ruladelor sale nascu in mine un prepus. Ma sculai iute si ma apropiai de fereastra unde auzisem acel glas; tocmai atunci razele lunii se aruncara in plin pe fata necunoscutei.
„Cecilio!" strigai in delirul meu, si picai jos, inundat in sange...
O umbra neagra trecuse pe langa mine si-mi infipsese un stilet in piept.
Cand deschisei ochii, ma gasii, o fericire! in bratele Ceciliei...
Ea auzise gemetele mele si trimisese slugile, care, gasindu-ma intins ca un mort pe pamant, ma adusera in salonul ei. Slabiciunea in care picasem prin pierderea sangelui si mai ales zguduirea electrica ce simtii, vazandu-ma langa sanul Ceciliei, ma aruncara inca o data in ghearele mortii; iar cand ma trezii de a doua oara, intrai intr-o desperare cumplita, caci ma vazui in camera mea. in zadar cautam sa-mi aduc aminte de toate cele ce se intamplasera; nu puteam intelege pentru ce sinor Alsari se uita la mine cu ochii plini de lacrimi si pentru ce doctorul imi pipaia mana, cand deodata simtii o durere groaznica in piept. Catai imprejurul meu: asternutul era plin de sange.
Atunci imi adusei aminte de toate intamplarile... Cea intai intrebare care facui a fost despre Cecilia:
- Unde-i, s-o vad inca o data s-apoi sa mor! Nimeni nu-mi raspundea, si toti se uitau la mine cu mila si cu frica. Zdrobit de durerile care ma munceau si vrand a-mi talmaci tristetea celor ce erau pe langa mine, socotii ca Cecilia murise. Toate simtirile mi se tulburara la o idee atat de cruda si, nemaiputand suferi viata, smulsei de pe rana legaturile ce-mi pusese doctorul spre a opri curgerea sangelui; dar cand ridicai mana ca sa le arunc departe de mine, un ravas pica pe genunchii-mi. il deschisei indata si citii aceste cuvinte scrise de mana Ceciliei. il stiu de rost:
Un tiran care ma prigoneste din copilaria mea ma sileste sa ma pornesc in ceasul acesta din Florenta, caci a aflat dragostea mea pentru tine. Nu stiu in care parte a lumii are de gand sa ma ascunda, insa mare este Dumnezeu! ne vom intalni poate vrodata s-atunci...
Cecilia
Acest ravas ma patrunse ca un trasnet si ma aduse intr-o nebunie cumplita. Trei luni de zile viata mi-a fost in bratele mortii.
Am aflat pe urma ca in vremea aceasta ma sculam cateodata, saream prin casa, radeam, imbratisam pe toata lumea si spuneam fiestecaruia ca Cecilia ma iubea, ca eram cel mai norocit om de pe pamant!... Pe urma incepeam a plange, a-mi smulge parul si a blestema ceasul in care m-am nascut si soarta care, ca unui om insetat caruia i-ai prezenta un pahar cu apa si l-ai trage de la gura-i cand ar vroi sa bea, m-au facut sa cunosc dragostea Ceciliei tocmai cand ea a fost silita sa se departeze de mine.
in sfarsit, dupa sase luni ma ridicai de pe boala si, cum fusei in stare de a iesi afara din casa, ma dusei la sinora Iulia ca s-o intreb de nu cunostea locul unde se gasea prietena ei.
Sinora Iulia era singura intr-o camera eleganta si sta pe o canapea de catifea rosie. ii cerui iertare de indrazneala ce o luasem a ma infatisa dinainte-i fara a avea onorul de a-i fi cunoscut. Ea insa imi raspunse zambind ca ma inselam, caci ma cunostea prea bine.
- Ma gaseam la Cecilia - imi zise - cand te-au adus implantat in sange, si niste hartii ce picasera din buzunarul d-tale, niste carti de vizita ale d-tale ne-au prilejuit la amandoua chipul de a-ti cunoaste numele. Ne iarta, domnule, daca am avut indiscretia de a le citi, insa trebuia sa facem revizie acelor hartii, pentru ca sa putem afla numele si adresa persoanei care era in mainile noastre si s-o trimitem in sanul familiei sale.
- Nu va pot multumi, sinora, de bunatatea si de mila ce ati avut pentru mine si credeti ca voi fi in veci recunoscator.
- A fost o datorie pentru noi, domnule, ca sa-ti prodigam ingrijirile de care aveai o neaparata trebuinta in starea periculoasa in care te aflai, si daca nu am putut face mai mult pentru d-ta, crede ca aceasta nu a atarnat de la vrointa noastra.
- stiu, sinora, pricina care pentru nenorocirea mea m-a departat atat de degraba de sub cereasca priveghere a dumilorvoastre, si tocmai pentru ca sa aflu urmarea acelei intamplari misterioase am luat indrazneala de a veni aici. Te rog, deci, sinora, si te jur pe numele prietenei d-tale, sa nu-mi ascunzi adevarul.
Spune-mi in care loc se gaseste acum sinora Cecilia?... Ah! fie-ti mila, spune-mi unde-i Cecilia?... Cand ai sti...
- Ca o iubesti, poate? Aceasta o stiu de sase luni, tocmai din seara cand te-au adus mai mort in casa prietenei mele.
- Cum? Cine a descoperit?...
- Icoana sfintei Cecilia, care se gaseste in Santa Maria del Fiore.
Ma facui ros pe obraji.
- Vezi - adauga Iulia - ca iti cunosc toate secretele inimii.
- A! tocmai pentru aceasta ar trebui sa-mi spui unde se gaseste Cecilia.
- iti dau parola mea ca nu stiu nimica despre ea si ca, de cand s-a pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dansa. Te pot insa incredinta ca Cecilia te iubeste si ca, daca va trai si vei fi statornic, ai sa fii odata fericit. Ea te iubea de mult fara a te cunoaste. Chiar din ziua cand isi vazu portretul in catedrala ea s-a inamorat de artistul care o zugravise atat de bine. Bravo, domnule! bravo, ai un talent vrednic de lauda.
- inca un lucru te-as ruga sa-mi spui, sinora: cine este acel tiran care prigoneste pe Cecilia?
- A! a! domnul Barbarissimo? eu asa l-am botezat. El e un mos al Ceciliei care a crescut-o de mica, a educat-o, si acum vroieste sa o ia de nevasta; dar nu te speria. Cecilia nici nu gandeste la dansul, si daca mai sade cu el, aceasta o face numai prin recunostinta ce-i poarta, pentru ca a avut ingrijire de copilaria ei!
- Da bine, un asa om e primejdios!
- Eu m-as teme sa sed cu dansul, dar Cecilia il stapaneste cum ii place; cu toate aceste, biata copila e silita sa-l urmeze peste tot locul unde gelozia lui il mana. Purtarile lui sunt nesuferite; nu lasa sa se apropie nici un om de nepoata lui; in sfarsit, ii cu totul barbarissimo.
- si de ce, ma rog, s-a pornit asa de iute din Florenta?
- De ce? Pentru ca un gelos amiroase amorezatii ca un copoi, cale de o posta de departe; s-apoi trebuie sa stii ca sinor Barbarissimo era ascuns langa noi, in seara cand ti-am spalat rana, si ca auzise toata convorbirea ce se facu atunci asupra d-tale intre Cecilia si mine... Pune-ti in gand cu ce furie s-a infatisat dinaintea noastra cand a auzit pe Cecilia marturisind ca esti vrednic de dragostea ei. Turbat de manie, intocmai ca un urs, s-a aruncat intre noi; a poruncit slugilor sa te duca acasa la dumneata; mie mi-a poruncit sa ies afara, si pe la miezul noptii s-a pornit ca sa alerge lumea toata, numai ca sa fuga departe de dumneata.
Dupa aceste vorbe imi luai adio de la sinora Iulia, si a doua zi, imbratisand cu lacrimi pe sinor Alsari, pornii si eu din Florenta cu hotarare sa alerg Italia intreaga ca sa dau de urma Ceciliei.
Patru luni de zile am cercetat cu amanuntul toate colturile Italiei... in zadar! Nimeni nu putu sa-mi dea vro stire despre Cecilia. in sfarsit, pierzand toata speranta, ma dusei la Paris pentru ca sa uit durerea. „stii cat de bine am petrecut un an de zile in capitala Frantei. Am cautat sa aflu oarecare distractii, dar nu am putut suferi strainatatea si am alergat iar[...]n sanul patriei mele. Tocmai astazi dimineata am sosit in Florenta si, cum m-am coborat din trasura veturinului care m-a adus, am alergat sa ingenunchez dinaintea icoanei sfintei Cecilia.
Nu ti-oi vorbi de dulcea impresie ce-ti pricinuieste vederea patriei dupa o lunga despartire. Cand te-i intoarce in Moldova, ii simti ca si mine acea fericire adanca ce-ti insufla locul iubit unde te-ai nascut si care iti trezeste in suflet o mie de suvenire scumpe...
si apoi socot ca nici as putea sa-ti descriu bine acea impresie, pentru ca mintea-mi era prea tulburata de ganduri amare. Fiestecare parte a orasului, cand intrai in Florenta, mi-a adus aminte de cate o scena a vietii mele, mai mult trista decat dulce, si bucuria ce gustam in privelistea patriei mele a fost amarata prin suvenirul supararilor care a imprejurat tinereta mea.
Dupa aceste cuvinte V isi pleca fruntea cu o trista obosire.
- Cunosti acum nenorocirea mea. Nu te miri cum de mai traiesc sau cum de nu am nebunit de tot?... Ah! trebuie sa patimesti muncile sufletesti care le-am patimit eu, pentru ca sa poti intelege ce lucru grozav si crud este de a-si pierde cineva fiinta ce a iubit! V se opri inca o data si, uitandu-se la buchetul de flori ce ii dase buchetiera necunoscuta in cafeneaua Donné:
- Sarmanelor floricele - le zise - si voi ati vestezit ca si tineretea mea!
Un bilet mic pica din buchet pe iarba; V il lua cu repejune, il deschise, isi arunca ochii deasupra, s[...]n picioare si incepu a fugi spre Florenta din toate puterile sale.
in zadar il chemai si ii strigai sa se opreasca... Atunci ma aruncai si eu dupa dansul, alergand cat puteam de iute si, in sfarsit, il gasii intins pe scarile de marmura ale catedralei Santa Maria del Fiore, obosit de osteneala.
- Ce dracu te-a apucat? il intrebai, apropiindu-ma de el.
- Taci ca vine! imi zise; si, sarind iar de langa mine, se facu nevazut in intunericul pietii.
Neputand sa-l mai urmez, ma hotarai sa-l astept ca sa-mi talmaceasca taina purtarii si a cuvintelor sale; dar in zadar ma primblai vro doua ceasuri pe piata... V nu veni.
Piata era pustie cand ma pornii spre hotelul unde sedeam; dar cand vrui sa intru in ulita Calzaioli, auzii urmatoarea convorbire intre doua persoane ce stau sub icoana Maicei-Fecioare, la coltul ulitei:
- si a murit?
- Ba nu; se zice numai ca-i ranit foarte rau si ca este o slaba sperare de scapat.
- si nu stii care-i pricina acestei intamplari?
- Nu, n-am putut afla alta decat ca pe la 11 ceasuri un om invelit cu o manta neagra a sarit cu cutitul asupra unui tanar ce trecea in dosul Baptistariului, zicandu-i: „Cine iubeste pe Cecilia trebuie sa moara". Atunci se isca o lupta cruda intre amandoi, si unul din ei ramase pe pavea implantat in sange.
Speriat de ceea ce auzii, ma apropiai de straini si intrebai de nu stiau unde politia dusese trupul celui ranit?
- Nu stiu, imi raspunse unul din ei, si se departara amandoi de mine.
Ma dusei degraba acasa, ma inchisei in camera mea si nu putui dormi toata noaptea; mi se parea ca tot vedeam trupul prietenului meu acoperit cu rani.
Cat am sezut pe urma in Florenta nu l-am mai vazut pe V, nici n-am auzit vorbind de el.
Peste o luna dupa aceasta intamplare, mergand de la Roma la Civita Vechia, veturinul care ne ducea se opri ca sa-si odihneasca caii dinaintea unei case vechi si desirate ce era in drum si care semana mai mult a fi o vizunie de hoti decat un tractir pentru calatori. Ma scoborai din trasura cu gand ca sa ma primblu pe jos. Afara era o luna plina si voioasa ca figura unei tinere fecioare; toate lucrurile se vedeau imprejur ca ziua, si in departare se auzea vuietul groaznic si monoton al marii, care sticlea la razele lunii si ale stelelor ca o lunga vale de argint. Acel tablou maret imi facu o impresie foarte mare; si in suvenire repurtandu-ma la ruinele antice ce vazusem in Roma, incepui a face triste meditari asupra nenorocitei st[...]n care a picat Roma Cezarilor sub ticalosia guvernului papal. Primblarea insa totodata isca si in stomacu-mi o foame nu mai putin trista decat acele ganduri. Intrai indata in singura sala ce se gasea in acel tractir. Vro cateva laiti de lemn, cu picioarele rupte, si vro trei butelci desarte, cu gatul stricat, alcatuiau tot mobilierul acelui lacas. Cand pasii pragul usii, o groaznica horaire imi vesti ca acea vizunie era locuita de mai multe suflete si in adevar zarii la pamant vro trei oameni inzestrati cu figuri foarte problematice. Toata scena era luminata de razele rosii ale unui mic jaratic ce mai ardea inca in cuptor. Statui un pic la indoiala de trebuia sau nu sa pasesc mai inainte; dar, in sfarsit, facandu-mi curaj, ma apropiai de o laita mai lunga ce era in fund si pe care dormea un soi de urias. Socotind dupa imprejurari, adica de pe cerga ce-l acoperea, ca trebuia sa fie tractierul, il scuturai incetisor. insa el, departe de a se trezi, se intoarse pe ceea parte, dand din umeri si impreunandu-si miscarea cu o multime de complimente in soiul acestora, de pilda: „Va al Diavolo, Sangue del Christo, Corpo di Baccho".
Iesii degraba din acel loc, pasind pe varful picioarelor de frica altor asemene complimente. Cand fusei afara, mi se paru ca ma rasuflam mai lesne; si, cu ochii inca plini de fumul ce era in sala tractirului, ma indreptai, far-a vedea mai nimica dinainte-mi, spre o matahala neagra ce gandii ca este trasura noastra, hotarat fiind sa ma culc pentru ca sa-mi treaca foamea. Dupa ce ma impiedicai de vro cateva ori de niste buruieni mari, pe care nu le zarisem din pricina usturimii ochilor, pipaind mai mult ca un orb, dadui in sfarsit cu mana de un oblon, il deschisei si ma suii; mi se paru insa ca trasura in care intrasem era mai ridicata. Cand era sa ma asez, simtii un brat puternic ca mi se puse pe piept si un glas strain imi zise: „Cine-i acole?" Eu raspunsei, incepand a rade: „Ce dracu! tare esti fricos, domnule!... socoti ca ai a face tot cu talhari?" Trebuie sa spun ca in trasura noastra se gasea un popa spaniol, batran, care se pornise de la Roma cu mine si caruia ii era mare frica de talhari, fiindca pe atunci se vorbea mult in Italia de niste hoti ce iesisera la drum.
- Cine esti tu? intreba inca o data acel ce ma tinea de piept.
Deschisei ochii mari si vazui dinainte-mi un om si o femeie!...
Nu ma puteam dumeri cum se facea ca ma gaseam intr-o trasura straina. Dar dupa vro cateva secunde, in care vreme dama cauta sa aprinda o lampa de argint, intelesei ca in loc de a ma indrepta catre adevarata noastra trasura, ma ratacisem in alta parte si intrasem in vro trasura straina, ce sosise in vreme ce cautam sa trezesc pe tractier. Deodata, careta se umplu de lumina si vazui o! minune, pe V langa buchetiera ce imi dase flori la Florenta!
Mirarea si bucuria noastra fura nespuse, si imbratisarile noastre nenumarate.
- Nu pot sa ma incred ochilor mei, zisei dupa o scurta tacere; tu in viata? Te socoteam mort, ucis in dosul Baptistariului.
- Slava Domnului! am scapat si atunci din mainile lui. stii, Cecilio, ca ucigasul care a sarit la mine era tot acela care mi-a strapuns pieptul inc-o data, demult?
- si nu ti-a zis ceva cand a vrut sa te omoare? intreba ea.
- Asteapta; dar, mi-a zis: „Cine iubeste pe Cecilia trebuie sa moara!"
- Ticalosul! striga Cecilia. stii cine este acel om fara de suflet?
- Cine?
- Tiranul care m-a prigonit si pe mine de cand traiesc...
- Sinor Barbarissimo poate? intrebai. V pufni de ras auzind acest nume curios, si apoi sarutand cu foc pe Cecilia:
- Nu mai gandi, ingerul meu, - ii zise - la o fiinta ticaloasa care ne-a amarat la amandoi cea mai frumoasa parte a vietii noastre; lasa-l sa putrezeasca in marsavia caracterului sau, precum eu l-am lasat implantat in sange, fara a avea nici o mila de el. V o saruta iarasi, si veselia renascu pe fata amorezei sale.
Aceste adese sarutari ma cam tulburau. Rugai pe V sa-mi talmaceasca un lucru de care eram mult intrigat. De ce fugise de la Bosquetto? V se pleca spre mine si imi spuse la ureche:
- Biletul ce picase din buchet era de la Cecilia. Ea imi scria ca de doua zile se gasea in Florenta, cand m-a vazut de la fereastra trecand pe ulita.
- Acolo poate unde te-ai oprit si m-ai intrebat de am vazut-o?
- Tocmai; ca indata dupa aceea si-a procurat prin Iulia un costum de buchetiera, cu hotarare sa intre incognito dupa noi in cafeneaua Donné, sa-mi dea buchetul acel cu scrisoarea sa, in care ma ruga sa ma aflu la 11 ceasuri de noapte in capela sfintei Cecilia din Santa Maria del Fiore.
N-aveam oare dreptate sa alerg ca un nebun, cand am primit, fara a ma astepta, o veste atat de norocita, care schimba cu totul fata soartei mele?... De-abia ajunsesem pe scarile bisericii, de-abia te apropiasesi si tu de mine, cand zarii pe Cecilia pe langa Baptistariu. Vrui sa merg inaintea ei, dar tocmai atunci fusei atacat de un om necunoscut. in furia mea il rasturnai pe pavea cu atata iutime, incat el pica tocmai pe stiletul ce tinea in mana si se infipse in el!... Atunci auzii sunand 11 ceasuri, alergai in biserica si gasii pe Cecilia ingenuncheata dinaintea patroanei sale. De acolo iesiram amandoi afara unde ne astepta aceasta careta cu 6 cai; ne suiram in graba si, fara a ne opri, nu am facut alta de atunci decat numai voiajuri, petrecandu-ne viata in cantece, in sarutari si in veselii.
- Se vede ca aveti multe secreturi impreuna, ne zise frumoasa Cecilie, zambind si aninand de fundul caretei lampa de argint ce aprinsese.
- Vorbeam de tine, ingerul meu, ii raspunse V, strangand-o in brate cu o dragoste infocata.
Acum zorile coronasera orizontul cu o linie argintie ce fagaduia o zi frumoasa calatorilor. Caii erau inhamati la careta si postasul sta gata sa porneasca; dar pana a nu-mi lua adio de la norocitul meu prieten, rugai pe sinora Cecilia sa cante Casta Diva, caci tocmai atunci luna era sa se piarda dupa un deal. Stralucita cantatreata isi lua mandolina si incepu; dar deodata V ii fura mandolina din maini si, ridicand pe amoreza sa, o puse pe genunchi. Cecilia, zambindu-i si uitandu-se la el cu dragoste, se rezema cu bratul drept pe umarul lui si intona de al doilea Casta Diva, cu un glas mai tulburat, dar mai patrunzator.
Cu cat aria se inainta, ingerescul cantec slabea, dar cu o dulcime inca mai incantatoare, si degetele lui V se rataceau pe strunele mandolinei. in sfarsit glasul Ceciliei nu se mai auzi; mandolina cazu din mainile lui V... si amandoi ramasera imbatati de dulcele delir al iubirii. Ei semanau ca doi ingeri adormiti in voluptatea extaziei ceresti.
Atunci ma coborai din trasura; ii privii pentru cea de pe urma oara si facui semn postasului sa incalece.
Careta se departa cu repejune; iar eu, tinandu-mi inca multa vreme ochii tintiti in partea care apucase, ma intorsei suspinand in trasura noastra.
(Dacia literara, 1840)
P. S. - Iubite Negri. - Acum sunt 16 ani de cand am facut cea intai calatorie a mea in Italia, intovarasit de tine, care petrecusesi cea mai frumoasa parte a tineretii tale sub cerul limpede al acelei tari. Tu ai fost martor celor mai gingase impresii al mele; tie ti-am destainuit, ca unui frate iubit, toate pornirile, toate visurile, toate sperarile sufletului meu si, precum atunci ale primit cu blandete acele destainuiri entuziaste, primeste si acum dedicarea celei intai scrieri a mele in limba patriei. Ea este o slaba incercare, o stiu, si nu astept de la dansa alta multumire decat sa-ti aduca tie aminte de trecerea noastra prin Florenta si de frumoasele buchetiere care ne dau in toata seara cate un mic buchet de flori, pe cand luam inghetate dinaintea cafenelei Donné, impreuna cu prietenul nostru D...
Buchetiera de la Florenta
Aceasta pagina a fost accesata de 27008 ori.
