Tarde venientibus ossa

Tarde venientibus ossa

de Vasile Alecsandri



Mosia Mircesti, unde locuiesc, se afla situata pe parcursul calei ferate dintre Iasi si Bucuresti. Ea poseda o gara, la care multi amici se cobor pentru ca sa-mi faca placerea de a ma vizita in tot cursul anului. Pintre acesti straini sint unii destul de interesanti, iar altii neinsemnati, insa casuta mea este deopotriva ospitaliera pentru toti, caci ospetia e unul din cele mai sacre obiceiuri ale poporului roman. El s-a conservat intreg de la mosi-stramosi, in mijlocul reformelor de tot soiul cari au navalit in tara cu o rapejiune de torent inecator.
In ajunul sarbatorilor Craciunului, am primit vizita unui domn ce se anuntase sub numele de Petru Sfiiescu, om tanar inca, desi cu parul sur, om nalt, slab, de un caracter jumatate vesel, jumatate melancolic, si de o timiditate de fata mare crescuta la tara. El apartinea unei familii vechi, dar isi schimbase numele si adoptase o porecla potrivita cu natura lui care a fost cauza numeroaselor neajunsuri ale vietii sale.
Aceste serii de oameni, daca nu sint incuragiati, sustinuti, impinsi cu de-a sila in lumina, stau retrasi in umbra, perduti in multime si dispar din lume luand uneori cu dansii comori intregi de simtiri nobile, de cugetari inalte, de cualitati superioare si de talente frumoase.
Petru Sfiiescu se prezinta mie cu ochi plecati la pamant si se incurca in scuze pentru indrazneala ce avuse de a veni la Mircesti, fara nici o scrisoare de recomandatie etc... Uimirea de care se simtea cuprins era atat de mare, incat glasul i se intunecase. L-am primit cu multa cordialitate, insa nu am parvenit a-i dezlega limba pana la masa.
Cateva pahare de vin vechi de Cotnar au imprastiat negura de pe fruntea lui. I-au adus intr-o stare placuta veselie si astfel, perzand nenorocita lui timiditate, el deveni vorbaret si chiar elocuent, glumet si chiar poetic din cand in cand. Figura sa luase o espresie mai vioaie, se colorase mai calduros si uneori capata o stranie originalitate la lumina lampelor.
Il priveam si il ascultam cu multa placere, caci glasul lui dobandise note armonioase si convorbirea sa devenise foarte interesanta.
-Domnule A., zicea el, pregatindu-si tigareta, multi ani sint de cand nu am simtit facultatile mele morale si fizice intr-une chilibru atat de perfect. Sint fericit in momentul acesta, caci ma simt om ca toti oamenii, dezbarat de trista mea infirmitate, de sfiala! Da-mi voie sa graiesc vrute si nevrute pentru ca am multe pe inima...
Marturiseste, domnul meu, ca la prima videre m-ai luat de un prost sau de un cersetor? E bine, nu-s nici cersetor, nici prost, dar aparenta, aceasta zana inselatoare, ma prigoneste, fara mila, din copilaria mea!
... Sint de o familie veche, ma numesc Petru Cercel si daca as avea ridicola vanitate a unor oameni ce-si ascund obrazul sub masca stramoseasca, as pretinde ca ma trag din vestitul Petru Cercel, fiiul lui Petrascu-Voda, fratele lui Mihai-Viteazul ... insa la ce mi-ar servi o asemene origine, cand nu as fi in stare de a sustine lustrul ei! Ce ar insemna o asa glorioasa eticheta pe fruntea mea, cand eu am ajuns atat de mic! ... Crezi dumneata ca nimicirea persoanei mele m-a facut a ma rusina de numele de Cercel,si ca, considerandu-l ca o raspundere prea mare l-am schmbat pe strania porecla de Sfiiescu? ... Pentru ce Sfiiescu?...
Pentru ca sfiala este fondul naturei mele! Pentru ca aceasta boala a dezorganizat toate elementele vietei mele! Pentru ca ea mi-a incurcat cararile, mi-a incalcit ghemul, m-a facut stangaci in toate faptele, m-a osandit a fi totdeauna in intarziare cu norocul, cu succesul, cu realizarea dorintelor, cu gandul si cu vrointa.
Cadranul lumei intarzie necontenit cu cateva ore pentru mine si pe cand altii ajung scopul lor, eu raman vecinic in urma! ... Ce vrei? ... Fatalitate!
Cand sint poftit undeva la masa, sosesc pe la sfarsitul mesii si nici mai indraznesc a intra in sala. Raman flamand!
Cand vreu sa plec cu drumul de fer, fie graba mea cat de mare, ma prezent la gara cu cinci minute dupa plecarea trenului. Raman pe jos!
Cand vreu sa ieu parte la o convorbire, las sa treaca momentul favorabil de a lua cuvantul si imi perd ideile ... Raman mut!
Odata am vroit sa capat un post de subprefect si am comis gresala de a adresa cererea mea a treia zi dupa ce postul fusese acordat unui amic al meu.
Am avut, acum doi ani, ideea sa ma insor, ca sa scap de singuratate si sa am un tovaras care sa-mi deie ajutor in luptele mele cu soartea, pentru ca d-ta, domnule, ai zis:
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi si la durere!
Unde-s doi puterea creste etc..., etc...
Iubeam o copila, un inger ca toate copilele iubite, pentru care am compus multe elegii amoroase ... caci am si pacatul de a scrie versuri! ... Ea se numea Catincuta, iar eu o botezasem Erato, urmand obiceiul poetilor care cauta cai verzi pe pareti ... Trei luni de zile si mai cu seama de nopti am visat la ea, am impodobit-o in fantezia mea cu toate darurile cele mai extraordinare, i-am adunat declarari de amor ... in gandul meu, dar niciodata nu am indraznit a-i spune in doua cuvinte ca o iubesc ... Ea, sarmanica! a tot asteptat sa o cer de la parinti, insa perzand rabdarea si negresit castigand in fine o proasta opinie de mine, s-a maritat cu un alt amic al meu, un amic in care aveam cea mai deplina incredere si pe care il facusem chiar confidentul sperarilor mele! ...
Si iata-ma tot singur pe pamant, tot holtei!
Bietul Sfiiescu, esclamand aceste cuvinte, ofta din greu si cazu pe ganduri. Ochii lui se tintira pe globul de cristal al lampei cu o dureroasa espresie.
Pareau ca privesc tragica daramare a palatului de visuri din care stapanul lor fusese alungat.
Peste cateva minute el isi ridica furntea si zise:
-Am spus ca am si eu slabiciunea de a scrigeli hartia cu condeiul pentru a insira linii rimate? ... Asa este! ... Fiindca am inceput marturisirea pacatelor mele ca la un confesional, trebuie sa-mi desavarsesc portretul aratandu-ma d-tale si sub fizionomia de poet.
In namolul de neajunsuri a vietii mele, singura mangaiere ce m-a sustinut este poezia! ... si voi zice mai mult ... singura ambitie ce am avut pe lume este de a produce un volum de versuri din care sa-mi fac piedestal ... Ce fericire de a iesi la iveala prin meritele sale, de a-si crea un nume glorios de a se inalta alature cu genii, faal omenirei!
Am umplut 75 de coale mari de hartie cu elegii, ode, balade, legende etc, dar intr-o zi de cumplita descurajare le-am aruncat in apa Moldovei. Ele s-or fi dus in Siret si din Siret in Dunare si din Dunare in Marea Neagra, unde cred ca s-or fi inecatm orecum odinioara corabiile lui Xerxes!
Doua bucati singure au scapat de acest naufragiu, dar ce folos? ... Ele sint ca si moarte, caci nu si-au vazut lumina la timp ... din cauza sfielii ce ma persecuta. Una este o oda scrisa in ajunul trecerii armatei noastre peste Dunare. Toti oratorii nostri facusera asalt de elocuenta in privirea razboiului pentru independenta Romaniei; si acum venise randul tunului ca sa declame cu glasul lui detunator ... M-am adresat deci la el cu exaltarea care ma cuprinsese in acele momente si i-am consacrat patru strofe ...
Ai curiozitatea si rabdarea sa le asculti? Iata-le! Bucata este intitulata: Ultimul orator sau Ultima ratio.
Petre Sfiiescu isi drese glasul si declama urmatoarele versuri cu foc si cu dictiune perfecta, fara a compromite prin emfas armonia strofelor:
Dupa secoli de-asteptare
Tun! naprasnic orator!
Pentru-a tarei aparare
Esti chemat in ajutor.
Sa-ti ajute Domnul-Sfantul!
Iata-acum e randul tau,
Ca sa-ti iei, tunand, avantul
Sa graiesti pe dorul meu!

Salte-ti glasul cu urgia
Rasunand din val in val!
Mearga-n crancena solia
Groaza ta la cela mal!
Elocuenta ta-i de-acele
Ce razbat in orice loc,
Drept cuvinte ai ghiulele
Ce duc moarte si dau foc!

Cand din pept rapezi cuvantul,
O! Sublim razbunator!
Tu pe loc deschizi mormantul
Dusmanului tradator.
Pas la lupta triumfala
Bronz! ostas fulgerator.
S-ascultam, romani, cu fala
Glasul tau invingator.

Tuna, bubuie si spune
Osmanliului turbat,
Ca virtutile strabune
La noi inca n-au secat.
Spune Dunarii, la soare
Sa straluce-n lung si-n lat,
Ca mareata cingatoare
Unui tarm neatarnat!

Ceelalta bucata este un soi de cintec militar ce l-am compus cu ocaziunea intrarei armatei austriece in Bosnia. Afland ca si regimente de romani faceau parte din acea armata, entuziasmul meu national m-a indemnat a scrie urmatoarele strofe:

Cintecul catanelor romane

Cine pleaca de pe munte?
Cine pleaca de pin vai.
La razboi, la lupte crunte
Cu paganii de calai?

Pui de zmei din romanime,
Veseli, tineri , vii ostasi,
Ageri, buni de calarime
Cat si ageri pedestrasi!

De pe dealuri cine-i cheama?
Cine-i cheama din campii?
Cine-o fi ... lor nu le-i teama
De-ale luptii vijelii.

Ca sint zmei din romanime,
Veseli, tineri, vii oastasi,
Ageri, buni de calarime
Cat si ageri pedestrasi!

Cine pasa tot in frunte?
Cine-n foc sint cei intii?
Soimii sprinteni de la munte
Cu valenii sprintenei.

Toti copii din romanime,
Veseli, tineri , vii ostasi,
Ageri, buni de calarime
Cat si ageri pedestrasi!

S merg mandrele catane;
Zbor, se duc intr-un noroc,
Si prin tarile dusmane
Trec ca fulgerul de foc.

Caci sint pui de romanime,
Veseli, tineri , vii ostasi,
Ageri, buni de calarime
Cat si ageri pedestrasi!

Ce zici, domnul meu, de ganguriile mele poetice? ... Eu nu-mi fac mari iluziuni asupra meritului lor, dar cred ca ar fi putut si ele sa gaseasca un loc in foile periodice din tara, ca multe alte care s-au strecurat prin ajutorul oportunitatii si au scos in unda numele autorilor ... E bine, sfiala mea pacatoasa, m-a oprit de a bate la usa redactorilor de jurnale si astfel am scapat prilegiul de a ma face si eu cunoscut tarii mele. Am ramas in urma ca totdeauna, intarziat pe calea gloriei si am meritat sententa vechilor romani.
Tarde venientibus ossa!
Iata, domnule, in scurt, Odiseea vietii mele! Sint obosit, descuragiat si m-am convins ca nu servesc la nimica alta decat a face umbra pamantului de azi pana mani ... De aceea m-am decis a ma retrage din valurile lumei pe o stanca solitara unde sa nu ma ajunga stropurile lor. Ma duc sa ma inchid intr-un schit din muntele Athos, pentru ca sa scap si eu de lume si lumea de mine.
A doua zi, Petru Sfiiescu a plecat de la Mircesti si peste o luna am primit acest mic ravas de la dansul.

Domnul A.

Am sosit la muntele Athos ... Schitul de a ma inchide in zidurile sale arsese cu doua zile inaintea sosirei mele ... Iar intarziat! ... Plec mani la Ierusalim! ...

V. Alecsandri,

Mircesti, 12 ianuarie 1881




Tarde venientibus ossa


Aceasta pagina a fost accesata de 1032 ori.
{literal} {/literal}