Garabet Ibraileanu - Vasile Alecsandri

Garabet Ibraileanu - Vasile Alecsandri

de Vasile Alecsandri



Un junimist patruzecioptist: Vasile Alecsandri


Am spus altadata, tinandu-ma de clasificatia curenta, ca Alecsandri a fost un patruzecioptist ratacit la "Junimea". Nu este tocmai asa. Vom vedea in cursul acestui capitol ca Alecsandri n-a avut o conceptie unitara asupra vietii. Studiind cu atentie opera sa si mai ales cea mai semnificativa pentru problema noastra, cea dramatica, in comparatie cu viata sa publica si cu unele afirmari directe ale sale, se vede clar ca acest om n-a fost ceea ce se cheama un "patruzecioptist" sau, inca si mai bine, se vede ca in el s-au luptat intotdeauna doua tendinte: tendinta de innoire, de reformare, si tendinta de conservare, care au ramas alaturea, antagonice. De aici o multime de contradictii intre deosebitele sale manifestari, multime de contradictii in insasi opera sa, o nesiguranta si o lipsa de persistenta in atitudinea sa fata cu diferitele intamplari sociale la care a asistat ori a luat parte. De aici apoi, in parte, superficialitatea criticii sale sociale chiar acolo unde este justa. si tot de aici si unele neajunsuri, din punct de vedere artistic, ale operei sale dramatice in care, cum declara singur (prefata Teatrului sau), a cautat sa biciuiasca apucaturile rele, adica sa critice manifestarile vietii sociale, morale si intelectuale ale vremii, caci literatura romana de la inceputul veacului al XIX-lea a fost tezista, a fost transformata, constient, in arma de propaganda. si, s-o spunem in treacat, bine au facut scriitorii, desi, din punctul de vedere al artei, aceasta a fost un rau. Dar inter arma muzele ori tac, ori iau parte la lupta.

Critica lui Alecsandri este mai mult practica, adica este consemnata mai mult in operele sale beletristice. in articole de teorie el a exprimat-o foarte rar, si atunci tot ca artist, prin ridiculizare.

El isi incepe critica prin comedia Iorgu de la Sadagura (1844), despre care C. Negruzzi zice ca a avut un mare succes, pentru ca combatea xenomania. Asadar, el isi incepe critica tocmai la inceputul perioadei de tranzitie, tocmai la inceputul procesului de asimilare a culturii straine. Iorgu Damian, nepotul lui Enache Damian, boier de vremea veche, a fost trimis la invatatura in strainatate, la Sadagura, nu la Paris, ori Berlin, pentru ca Alecsandri, cand se pune pe caricaturizare, nu se-ncurca. Am spus, vorbind de Muza de la Burdujani, ca scriitorii vechi au umorul facil si procedeul copilaros. Iorgu se intoarce acasa si scandalizeaza pe toti invitatii lui Enache prin manierele sale, prin dispretul sau si prin frantuzismul sau contractat la Sadagura. Gaseste o singura fiinta care-l "pricepe", pe Gahita Rosmarinovici, o vaduva batrana, pretentioasa, frantuzita, o "précieuse ridicule", in genul Muzei de la Burdujani. Tanarul Iorgu declara un amor ridicol de infocat Gahitei, care, fireste, i-l primeste la moment.

Dar sa staruim putin asupra personajelor si scenelor. Pitarul Enache Damian, "de 55 ani; poarta haine largi: antereu, brau si caciula brumarie", traieste la mosia sa din Moldova. Pitarul Enache Damian e un produs nealterat, ori foarte putin alterat al solului romanesc. E un boiernas de moda veche, care-si ingrijeste de mosie, e, la urma urmei, un taran, stapan insa si bogat, departe de influenta fanariota a capitalei. Viata lui, in adevar, e patriarhala.

Toata placerea lui sta in ospetele cu prietenii de primprejur si, presupun, in vanat si citirea psaltirii si a Vietii sfintilor. El isi bate joc din toata inima de "noutati", fara insa a lupta impotriva lor:

"... ma pot giura pe cei patruzeci de sfinti parinti de pricep ceva din toate cimiliturile cate le insirati d-voastra, isti de vremea noua, care va ziceti... cum, Doamne, iarta-ma ?... civirasalisiti... Ha ! civirasalisiti; d-voastra, ipochimene alese, carora va este rusine a trai si a grai ca parintii vostri; d-voastra, oameni procopsiti si mai ales pricopsiti, care va faceti momitele altora, imprumutand de la straini numai cele rele, numaiputand trai decat cu bonjur, cu blamange si cu parle, marle cheschevu..." etc., sau, cand Gahita ii vorbeste de "invitatie", ori ii spune ca-i "ariéré":

" -- Ce sunt? ...rierel? Mari, ce vorbe sunt aestea?

Ha, ha, ha... Auzi inghitatie, rierel, bonjur? Auzi parascovenii pocite?... Nu cumva, soro draga, s-o mutat tara Moldovii din loc?... Nu cumva suntem frantuji, nemti, jidovi ?... si noi, ca niste prosti, ne credem tot moldoveni?... Ha, ha, ha, rierel, inghitatie!"

Enache Damian isi iubeste tara: " -- ...tara Moldovei ii binecuvantata de Dumnezeu!

si cine nu stie s-o iubeasca si s-o pretuiasca nu-i vrednic sa-i manance painea si sarea", nu-i vorba, Enache Damian, ca om al vremii, are un curios mod de a pricepe mancarea "painii si sarii" Moldovei, caci atunci cand viseaza la soarta nepotului sau Iorgu, care are sa se intoarca de la Sadagura, doreste, intre altele, si:

"Sa deie Domnul, fatul meu, sa mi te inalti ca ciocarlia si cu tine sa-ti inalti si neamul!... Sa deie Domnul s-ajungi ispravnic, pentru ca sa faci stare mare!..."

Sa-ti inalti neamul, facandu-te ispravnic, pentru a face stare mare!... se cunoaste si azi lucrul.

Alecsandri ridiculizeaza pe Iorgu, punandu-i in gura vorbe ca:

" -- Ha... acum ma suvenarisesc..." " -- Mon cher oncle, cetirea necontenita a uvrajelor mi-au cam slabit puterea razelor vizuale..."

" -- Pardon, mon cher oncle, n-am vreme acu, ca prezentez omajurile mele sexului frumos..."

" -- Apoi, sa-ti spun, mon cher oncle? Cand au trait cineva intr-un targ civilizat ca Sadagura si cand este silit in urma a veni intr-o tara ticaloasa ca a noastra, contrastul..." etc.

Iata si Gahita Rosmarinovici: "Iorgu . ...Ah ! nici o bautura nu poate vindeca patimile sufletesti si intelectuale.

G a h i t a (oftand): Te intaleg! Iorgu (apropiindu-se de ea si luand-o de mana): Ma intelegi?... A! Slava Domnului ca am gasit, in sfarsit, un suflet botezat care sa ma inteleaga!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ga h i t a Ah! quel bonheur! ma iubeste! (tare) Piudoarea sexului meu nu ma iarta ca sa raspund indata dorintelor d-tale..."

Asadar, pe de o parte, omul simpatic Enache Damian; pe de alta, Iorgu si Gahita, tipurile ridicole.

Vom arata ca Alecsandri se ridiculizeaza si se caricaturizeaza pe sine, generatia sa, nazuintele sale; ca aci, in Iorgu de la Sadagura, junimistul Alecsandri persifleaza pe patruzecioptistul Alecsandri.

Cum s-a vazut, Iorgu de la Sadagura vorbeste cu amaraciune pentru ca e condamnat, el, care a trait intrun oras civilizat ca Sadagura, sa stea acum intr-o tara ticaloasa ca a noastra. Dar iata ca si Alecsandri zice acelasi lucru in scrisoarea din 184... catre un prieten, citata deja:

"Crescuti amandoi in Franta din copilaria noastra, neam despartit de un an, lung cat un secol; tu ai mai ramas la Paris, o ! fericitul intre fericiti ! iar eu m-am intors la Iasi", in acel Iasi "semioriental", fara arhitectura, fara nici o splendoare, incult si plin de glod, unde meritul bonjuristilor nu e recunoscut (zice el in articolul Iasii in 1844 -- tot in 1844, ca si Iorgu de la Sadagura), in acel Iasi unde, cum zice in alt loc, citat mai inainte:

"Noi abonjuristiii nu mai avem lege, suntem eretici, provocam boierii la duel, mancam oameni, criticam abuzurile..." si ceva mai departe:

"Ce zici, amice, de elementul in care suntem chemati a trai noi, elevii academiilor din Franta si Germania?... noi, care avem aspirari si orizonturi necunoscute sub cerul tarii?"

Gahita Rosmarinovici, numai ea "intelege" pe Iorgu, de aceea se inamoreaza de el. Cu cata rautate ii ridiculizeaza Alecsandri! Dar, iata ce zice el insusi (in articolul despre C. Negruzzi): "in adevar, inceputul civilizatiei il datorim sexului frumos...", dupa care urmeaza cuvintele de lauda pentru femei, apoi arata ca barbatii lor erau in stare "a raspunde la aspiratiile lor sufletesti" si continua:

"Disparteniile, ajunse astfel la un grad de necesitate sociala, se inmulteau si au mers tot inmultindu-se, mai cu seama dupa intoarcerea in tara a tinerilor crescuti in strainatate. Sub o aparenta de imoralitate, societatea isi lua nivelul sau moral, caci inteligentele dezvoltate prin o educatie egala si inimile deopotriva simtitoare se apropi au si pe ruinele casatoriilor silite formau noua, libere si trainice legaturi".

si atunci e clar ca "junimistul" Alecsandri, ridiculizand in Iorgu de la Sadagura pe "bonjurist", pe "duelgiu", ridiculizeaza pe patruzecioptistul Alecsandri, pe bonjuristul, pe duelgiul Alecsandri, iar in Gahita ridiculizeaza pe femeia de la 1840 accesibila civilizatiei.

Iar in acceptia "Sadagura" ridiculizeaza strainatatea, obiceiul de a trimite pe fii in strainatate. Dar, iata ce zice tot el:

"Negresit ea atinerimeai ar fi ramas pierduta in haugasul trecutului, daca unii din parintii nostri nu ar fi avut ideea de a-si trimite copiii la universitatile din Francia si Germania", si, in articolul despre Balcescu:

"Tinerimea Moldovei, intoarsa de la universitatile Germaniei si Franciei, adusese cu dansa in societate o comoara pretioasa de idei noua si de simtiri patriotice"... (Sa se observe ceea ce am mai spus ca: "strainismul" a creat patriotismul.)

Dar ceea ce e mai curios e ca Alecsandri pune gura ridicolului Iorgu teorii de ale sale, teorii scumpe:

"Iorgu : Am cercat de toate fara a da de multamire!...

Mi-am zdruncinat selile prin drosce pe paveaua noastra... cea vanduta caratasilor!... far a castiga alta placere, decat o durere in solduri [...] Am alergat ca un iepure pe campul Copoiului, far a capata altaceva decat o oca de colb in piept si deplina incredintare ca locuitorii Iasului au fost si sunt oamenii cei mai colbaiti din toata lumea... Am fost la balurile mascarite... vreu sa zic mascuite... si m-am intors acasa cu ideea ca cei mai multi care-si pun masca o fac pentru ca li-i rusine de obrazele lor !... in sfarsit, m-am dus la opera nemteasca, la vodevilul francez si la bietul Teatru National !, sarmanul !... cand moare, cand invie... de-i mai mult raposat..."

Dar iata si mai clar cum Alecsandri vorbeste prin gura lui Iorgu, ori cum Alecsandri, fara sa vrea, face din Iorgu nu o secatura si o caricatura, ci un adevarat bonjurist:

"Iorgu : Dac-ar giudeca toti ca d-ta, domnule, apoi teatrul national nu s-ar putea intemeia niciodata in tara: dar slava Domnului !, sunt persoane care stiu sa pretuiasca greutatile unei scene incepatoare ca a noastra, care nu se rusineaza de a merge sa vada piese nationale... Acele persoane sunt vrednice de toata lauda..." etc., vorbe pe care le spune Iorgu, tipul ridicol, pentru ca Kiulafoglu a vorbit cu dispret despre teatrul romanesc si pentru ca Alecsandri a gasit ocazia sa faca o tirada cu privire la o chestie de care ii ardea inima.

Aceste contraziceri, care slabesc si valoarea literara, se repeta adesea la Alecsandri. Asa, dupa ce Iorgu se pocaieste, zice, cu asentimentul lui Alecsandri, ca traieste intr-o "epoca... unde oamenii civilizati sunt socotiti de nebuni". Dar intre cei care-i socotesc asa e si Enache Damian, omul pe care, totusi, Alecsandri il idealizeaza. si ce e mai curios e ca aceasta fraza citata mai sus Alecsandri o pune si in gura lui Iorgu cel de la-nceput, stricat, ridicol, si in gura Gahitei, si o pune acum si in gura lui Iorgu cel cumintit, pocait si serios.

Aceste contraziceri se datoresc celor doua tendinte ale lui Alecsandri. si asa se face ca, chiar atunci cand el ridiculizeaza pe Iorgu, in unele momente se identifica cu Iorgu si-i pune in gura, tot atunci, idei de ale sale proprii, ideile personalitatii sale "bonjuriste".

Sa urmarim mai departe atitudinea lui Alecsandri.

Enache Damian, la 1842, rade, se mira, se cruceste de bonjurism, dar nu-l combate. Ce ar fi simtit el oare dupa 1848, dupa 1859, dupa "revolutie", dupa Unire? Dupa triumful bonjurismului? O stim. Alecsandri ni-l arata in 1862, numai cat sub alt nume: Sandu Napoila, Ultra-retrogradul. Sandu Napoila e Enache Damian, din Iorgu de la Sadagura, dupa triumful liberalismului. si daca Enache Damian i-a fost simpatic lui Alecsandri in 1844, trebuia sa-i fie simpatic si acum, dupa 1859, caci nu e nimic mai firesc, mai logic decat ca Enache Damian de atunci sa fie Sandu Napoila de acum. Dar tendinta patruzecioptista din Alecsandri vrea sa se manifeste persifland pe Napoila, pe "Ultra-retrogradul", vrea sa ridiculizeze atitudinea exagerata, condamnabila, rea si nejustificata a lui Sandu, dar nu reuseste. il porecleste "Napoila", il califica, peiorativ, "Ultra-retrogradul", dar la urma urmei ni-l infatiseaza, fara sa vrea, ca pe un om serios, de bun-simt. Mai mult: Alecsandri, dupa obiceiul sau, vorbeste el prin gura acestui "ultra-retrograd":

"Cica-s patrioti, liberali, progresisti, nationali, demagogi... dracu-i mai stie!, ca deodata au rasarit in tara pozderie" etc.

Constient, se pune sa scrie o bucata contra reactionarismului. Instinctiv, izbuteste sa faca o bucata antiliberala, o caricaturizare, nu a "ultra-retrogradismului", cum voia, ci a liberalismului.

Acum, cand bonjuristii si duelgiii, in sfarsit, triumfa

(sa ne aducem aminte cum Alecsandri se indigna pe la 1840 ca ei n-au trecere in Moldova), Alecsandri, nemultumit, ii caricaturizeaza, le ridiculizeaza lupta si triumful. Acum se vede clar ca tendinta, sa-i zicem, "junimista" (in intelesul ce am dat cuvantului cand am vorbit de C. Negruzzi), e mai puternica in el decat tendinta cealalta. si cu cat trece vremea, cu cat Alecsandri imbatraneste si cu cat dorintele patruzecioptistilor se indeplinesc, creand o societate in care Alecsandri nu se mai simte ca-n padure si in care meritele-i sunt recunoscute (pe la 1840 se plangea, cum am vazut, ca bonjuristii sunt aruncati aci, in barbaria orientala si ca meritele lor nu sunt recunoscute), cu atat tendinta junimista din el creste in dauna celeilalte: acum, societatea romaneasca ii acordase lui si clasei sale tot ce dorise; era vorba sa se acorde si multimii, si atunci el incepe sa ridiculizeze pe partizanii drepturilor multimii: junimismul este, cum am mai spus, pentru tinerea multimii departe de viata publica, impotriva participarii ei la trebile statului.

si de aceea Alecsandri reuseste atat de bine sa ridiculizeze, cand scrie pe Clevetici, Ultra-demagogul (compus in aceeasi vreme cu Sandu Napoila, Ultra-retrogradul). Daca voind sa ridiculizeze pe Sandu, a reusit sa-l idealizeze, caricaturizand tot liberalismul, apoi, aci in Clevetici, scopul si rezultatul sunt identice. Clevetici este un "liberal ultra, jurnalist constitutionalist", un "mare patriot", el vrea "consacrarea aptului de la 5 la 24 ghenar", "respectul conventiunii cu conditiune de a fi schimbata in totul" (am subliniat fraza aceasta, pentru ca e stramoasa celebrei fraze a lui Farfuride: "Sa se revizuiasca aconstiintai, dar sa nu se schimbe" etc.), "sufragiul universal", "libertatea absoluta", "egalitatea perfecta", "impartirea mosiilor proprietarilor", "libertatea cea mai nemarginita a presei", "republica democratica si sociala", in sfarsit zice Clevetici: "Vreu sa imitez in tara mea toate frazele Revolutiunii Franceze [...] Sunt novator, am idei mari, idei revolutionare, vreu sa rastorn" etc., dar, dealtmintrelea, e fricos (ca si Conu Leonida). El se sperie cand, in mijlocul discursului sau incendiar, aude afara tobe: "Aoleo! Ce sa fie?... Am crezut ca-s ei!"

Acest Clevetici, in 1862, e liberalul de pe vremea aceea.

in Clevetici, Alecsandri a voit sa caricaturizeze pe liberalul de nuanta C.A. Rosetti. "Republica sociala" si celelalte nu mai lasa nici o indoiala. inca de la 1848, intre oamenii noi exista doua curente, moderatii, cu Eliade in frunte, si revolutionarii adevarati, intre care cei mai inaintati sunt Rosetti si Bratianu. Dupa 1848, si mai ales dupa 1859, deosebirea creste, se face o prapastie si se diferentiaza cu incetul cele doua curente: conservator, din care face parte si Alecsandri (un fel de centru drept), si liberal. Adevaratul liberalism e reprezentat de Bratianu si Rosetti, pe care Alecsandri ii terfeleste adesea, desi acestia au luptat mai ales pentru "reformele sociale", pentru "redesteptarea simtului de demnitate", "intre 1840 si 1859", lupta de care Alecsandri vorbeste cu admiratie aiurea (deci alta neconsecventa!). I. Ghica deja merge spre dreapta si, in

Scrisorile sale, vorbeste adesea despre liberali ca de niste palavragii, care se lauda ca ei au facut totul, cum se lauda Clevetici, cand zice: "Vreu mai intai consacrarea aptului de la 5 si 24 ghenar, ca unul ce este facut de mine, si numai de mine".

Aceasta invectiva la adresa liberalilor revine adesea, in I. Ghica, atunci cand el merge spre dreapta. Nu mai vorbesc de Eliade Radulescu, acest om care a predicat multa vreme "echilibrul intre antiteze" si care mai intotdeauna l-a pierdut. in al sau Issachar sau Equilibru intre antithezi, liberalii revolutionari de la 1848 sunt tratati intocmai cum Alecsandri trateaza pe Clevetici "Ultrademagogul". Liberalii revolutionari au fost pentru Alecsandri ceea ce au fost si pentru Eliade. Deosebirea e ca Eliade ii ataca pe fata, pe cand Alecsandri se face ca ataca pe "ultra-demagogi"... Dar, mai intotdeauna cand un scriitor isi bate joc cu persistenta de "demagogism", el vrea sa atace democratismul. El utilizeaza demagogismul pentru a caricaturiza democratismul. El are speranta intima de a compromite prin ridiculizarea demagogismului insusi democratismul. Caragiale n-a facut altaceva in admirabilele sale comedii. Alecsandri a facut acelasi lucru in Clevetici, ca si in Rusaliile.

in Rusaliile, democratismul e ridiculizat in doua tipuri: Razvratescu si Galuscus. Subprefectul Razvratescu (actiunea, zice autorul, se petrece la 1860) propaga la tara, in plasa sa, teoriile lui Clevetici. El spune taranilor adunati:

"Oameni buni! [...] Ati fost lipsiti de toate, si de libertate, si de egalitate, si de fraternitate, si de legalitate, si de inviolabilitate [...], si de drepturi cetatenesti, si de drepturi comunale, si de drepturi municipale, si de drepturi civile, si de drepturi politice, si de sufragiul universal.

Veverita (lui Gheorghe): Ce-i sufragiu cela, ma Gheorghi?

Gheorghe: Sofragiu, cumatri, ca la boieri aca si Nae

Ipingescu in "O noapte furtunoasa"i.

R a z v r a t e s c u (cetind): Dar, in fine, a unsprezecea ora a sunat pentru voi! Cel proletar va scapa de proletariat! Cel mic se va face mare si viceversa, cel mare se va face mic! Cel slab va fi putinte si cel putinte neputinte! [...] De-acum fiecare locuitor debue aAlecsandri nu uita sa puna nici in gura ultra-liberalului Razvratescu limba cea noua a filologilori a fi proprietar de patru falci de pamant, caci acel pamant e a lui Dumnezeu [...] Sa aveti fiecare partea voastra, cate patru falci, si sa nu mai faceti boieresc?..."

Sa se noteze ca Razvratescu e subprefect si el poate ca reprezinta in mintea lui Alecsandri institutiile noi introduse in Moldova dupa Conventia de la Paris.

Oricat ar zice Alecsandri ca nu "biciuieste principiile, ci ridiculul", e clar ca un democrat, care ar fi luptat in 1860 pentru apropiata improprietarire, n-ar fi pus in gura unui tip ridicol propaganda pentru improprietarirea taraneasca. Aceasta persistenta in a combate ridicolele unei atitudini dovedeste o pornire chiar impotriva atitudinii, a "principiilor". E drept ca Alecsandri, cum am vazut si pana aici, a tergiversat cu aceste principii, n-a fost constient si cu hotarare impotriva lor, ceea ce il face sa nu fie un adevarat junimist, dar Alecsandri n-a iubit liberalismul; n-a priceput ca liberalismul, introdus intr-o tara feudala -- si nu se putea sa nu fie introdus --, trebuia sa apara fortamente ca o exageratie si sa dea nastere si la multe ridicole, inerente unei epoci de tranzitie, cum n-a priceput "Junimea" de mai tarziu.

in Ianus Galuscus, alt tip din Rusaliile, Alecsandri a ridiculizat pe democratul in alt ipostaz, in ipostazul de ardelean democrat si latinist. Se pare ca Alecsandri a avut intentia sa ridiculizeze in Galuscus numai mania latinista. Cand Razvratescu isi expune programul citat mai sus, Galuscus exclama: "Domnule, am ascultat toate aberaciunile cate le-ai debitat fratilor romani si fac aici declaraciune ca esti un perturbator!" etc., dar Galuscus, ca ardelean latinist, nu putea sa nu fie si el democrat "perturbator". Ardelenii latinisti trebuiau sa fie democrati. Mai intai, in Ardeal n-a ramas o clasa boiereasca romana; clasa de sus s-a maghiarizat. Tinerii cu invatatura erau toti fii ai poporului si, ceea ce e mai insemnat, dusmani ai claselor de sus, care erau si apasatoare, si de alt neam, si de alta lege. La aceste motive de democratism, se adaugau si altele, izvorate din "latinism": poporul roman, stranepot al celui roman, a ramas neatins la tara, in taranime; mai departe: latinistii visau republica romana si, in capul lor, republica era fortamente democratie. Sa ne gandim la doctrina sociala a lui Barnutiu. Sa adaugam la aceasta ura latinistului impotriva fanariotismului, care era semnul distinctiv al claselor de sus si inca pornirea omului care vrea inovatii de a merge in toate sensurile pe calea inovatiilor. si, ca dovada ca Galuscus e democrat si ca Alecsandri se insala cand il face "aparator al ordinei" e ca Galuscus citeste proza lui Clevetici (a "Ultra-demagogului") si e un admirator al acestuia:

"Galuscus (Deschide jurnalul si se adanceste in cetire): Ce stil! Ce expresiuni energice! Ce logica invincibile! Admirabil ziar! Admirabil redaptor! Cine-i subsemnat? (cauta la sfarsitul foaiei) Clevetici! il gacisem de la inceput. (Ceteste din ziar, apoi:) [...] Sublim! Iaca accente patriotice!..."

Iata pe Galuscus democrat -- "Ultra-demagog" -- ca si

Razvratescu. Galuscus, Razvratescu, Clevetici au aceeasi atitudine din punct de vedere politic si social. si atunci e curios ca Galuscus sa zica despre Razvratescu ca e "perturbator" si "anarhist"... ori nu-i sincer Galuscus. Alecsandri se contrazice si, fara sa-si dea seama, e realist in dauna conceptiei piesei sale, caci ardeleanul latinist trebuia sa fie si democrat, "ultra-demagog". Dar Alecsandri combate si mania latinista, nu numai in vorbire, ci si in conceptie. Iata ce zice Toader, vornicul satului, despre Galuscus (si Alecsandri face mare haz):

"De cand aGaluscusi le vorbeste satenilor tot din carte si le spune ca-s stranepoti de imparati, ca se trag din Troian, taranii au luat-o de buna... Daca-i indemni la lucru, iti raspund razand ca imparatii nu lucreaza"...

Aceasta sarja o face Alecsandri in 1860, uitand, se vede, ca in 1848, in o cuvantare la Paris, el insusi zice ca, daca intrebi pe taranul roman ce este el, taranul raspunde: "Eu sunt roman. imparatul Traian a venit in vechime cu multa putere de a invins pe daci"... ceea ce, dealtmintrelea, nu zice taranul, dovada ca Alecsandri, in tinerete, si intr-un moment de "patruzecioptism", cand putea sa se aprinda pentru ideile noi, putea sa cada si el in exagerare, in fatala exagerare. Acum, in 1860, cand tendinta cealalta din el a nimicit aproape pe cea patruzecioptista, Alecsandri, desigur, n-ar mai fi cazut in "ridicol", ca la 1848.

Latinistul Galuscus, pe care l-am vazut admirand pe

Clevetici, face si el "ultra-demagogism" cu taranii. Cand Toader ii zice "cucoane", el ii raspunde:

"Iar cucoane? V-am mai spus la toti aice [...] sa nu-mi mai ziceti cucoane, pentru ca astazi nu mai esist boierii, nu mai sunt boieri. Zi-mi frate Galuscus, fiindca toti romanii sunt frati."

Pana aici am analizat atitudinea lui Alecsandri fata cu intamplarile sociale si am vazut ca atitudinea sa e nesigura. El nu e nici ca C. A. Rosetti, nici ca C. Negruzzi.

Trebuie sa explicam aceste doua tendinte contradictorii. Alecsandri, pe langa un boierinas -- interesul de clasa --, a fost si un nemultumit de soarta unui bonjurist sub domnia lui Mihai Sturdza, a avut o cauza personala pentru atitudinea liberala -- interesul personal. A fost afectat displacut, cum s-a vazut, de orientalismul vietii, in care el, parizianul fin, era silit sa traiasca -- "parizianismul". Alecsandri apoi a trait in vremea Regulamentului, cand tara era intr-o stare de adanca umilire -- nationalismul. si Alecsandri a fost si un om care a vibrat, macar cat de putin, de mizeriile multimii -- idealismul.

Asadar, din interes de clasa si personal, din "parizianism", din nationalism si din idealism rezulta tendinta sa patruzecioptista.

Dar acelasi Alecsandri a fost o fire conservatoare, un patriarhalist -- am aratat suspinul sau dupa vremea veche si as mai putea da dovezi --, a fost un boier epicureu, un dispretuitor al ideilor nascute din framantarile, nevoile, nazuintele populare si indraznete. A fost un junimist. Aceasta este tendinta cealalta. Cand, mai tarziu, fiind si apreciat, impacandu-se apoi si cu "semiorientalismul", care nu mai era batator la ochi, incetand si umilirea tarii, si temperandu-i-se cu varsta si idealismul, cand toate motivele "liberalismului" sau dispar, atunci ramane aproape numai tendinta junimista, care, necombatuta de cealalta, se accentueaza din ce in ce. Rar acest om va mai scoate accentele de altadata: in Ginta latina, in Ostasii nostri, unde zice: "Am vazut visul cu ochii", adica visul de patruzecioptist.
*

in celelalte privinte -- limba, literatura --, Alecsandri este critic ca toti ceilalti, dar tot practic, in opere beletristice.

in tipurile in care el a ridiculizat tendintele sociale, a ridiculizat totodata si pe stricatorii de limba. si nici nu se putea altmintrelea, pentru ca, inca o data, felul vorbirii, admiterea unui jargon artificial ori impestritarea cu strainisme sunt strans legate cu mentalitatea omului, cu apucaturile sale, cu modul sau de a se comporta cu imprejurarile.

Acel care dispretuia starea din acea vreme si voia sa reformeze totul trebuia sa reformeze si limba. Frantuzitul trebuia sa fie democrat si democratul frantuzit. Latinistul trebuia sa fie democrat si democratul latinist. Aparatorul vechiului regim trebuia sa vorbeasca vechea limba a clasei boieresti, iar femeile, primele primitoare de civilizatie, o romaneasca frantuzita. Am vazut pe Iorgu, pe Clevetici, pe Razvratescu, pe Galuscus, pe Gahita, pe Enache Damian. si cine nu stie pe Cucoana Chirita?

Alecsandri nu uita niciodata sa biciuiasca pe fauritorii de vorbiri artificiale. Chiar si in Istoria unui galban, din 1844, el nu uita sa-i atace, si anume pe Eliade, care incepuse de curand sa planuiasca o limba noua. Cand galbanul vorbeste de Eliade, il numeste, in ras, "marele amiratoare della prestidigitazione", la care paraoa raspunde:

"(boldind ochii): Ce cuvinte sunt aceste?

Galbanul : Aceste sunt cateva dintr-o limba noua romaneasca ce se descopere acum la Bucuresti.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ga l b a n u l : Dar ian intreaba pe croitorii lor aacelor cuvintei daca inteleg cuvintele tesmecherii si haram si sa vezi ca ti-ar raspunde: nu te capisc, sau: nu te cumprind".

si, in adevar, cand limbile romanesti nu se croiau peste munti, se croiau in Bucuresti -- am vazut pentru ce; si erau combatute in Moldova, unde spiritul critic s-a trezit de la inceputul culturii din veacul al XIX-lea. Alecsandri a combatut frantuzismul, ridiculizandu-l in diferite tipuri, ca Iorgu de la Sadagura, Cucoana Chirita, Gahita Rozmarinovici etc. Desigur ca frantuzitii nu vorbeau chiar asa cum ii pune Alecsandri sa vorbeasca, dar exagerarea este un drept al scriitorului satiric. Poate ca Alecsandri a fost chiar prea pornit, nedrept sau putin comprehensiv, caci, odata cu importarea lucrurilor si ideilor noua, era fatal sa se importe si cuvintele corespunzatoare si era de asemenea fatal ca acele cuvinte sa fie trantite in limba fara a li se da, deocamdata, un contur mai romanesc. Se stie cu cata greutate cuvintele frantuzesti au fost puse pe calupul limbii romanesti; asa, pentru verbul publier a fost ezitare intre publicarisesc, publicuiesc, publicaluiesc, publiez, publicez, public... si desigur ca, pe langa mania de a intrebuinta cuvinte frantuzesti a celor care voiau sa se arate invatati, mai era si o intrebuintare exagerata, nevinovata: invadarea cuvintelor netrebuitoare pe langa cele trebuitoare, intrarea si fara bilet de legitimatie, gratie imbulzelii. Oricum, Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critica un mare serviciu limbii romanesti.

Dar antipatia lui este mai mare fata de latinisti, pe care ii zugraveste cu mai mult umor. Acestui boier fin, care nu s-a putut niciodata disciplina, care, cum marturiseste insusi, n-a putut studia nici o ramura a stiintei, i se parea, imi inchipuiesc, ca are in fata o fiinta cu totul de alta specie cand se uita la un latinist, a carui indeletnicire sistematica si laborioasa era sa cerceteze fiecare cuvant romanesc pentru a-l valida ori invalida, si, apoi, cuvintelor validate sa le dea o forma conform cu o sumedenie de legi fonetice. Alecsandri s-a razbunat, cum am vazut, in Ianus Galuscus. Cititi declaratia de iubire a acestuia catre o taranca, in jargonul lui Laurian, sau care vrea sa fie al lui Laurian.

Antipatia lui pentru latinisti nu slabeste un moment.

in Scrisorile sale nu conteneste cu sarcasmele impotriva lor, tratandu-i aproape ca pe niste dusmani personali. Rar a avut momente de comprehensiune, ca intr-o scrisoare din 18722, in care recunoaste ca la 1848, si mai inainte, latinismul a avut rost. Dar, ca si dl Maiorescu, de pe la 1880 inceteaza cu invectivele impotriva latinismului, pentru ca de atunci primejdia stricarii limbii inceteaza.

in Iorgu de la Sadagura -- intaia manifestare critica a lui Alecsandri -- el a criticat aproape tot ce avea sa critice in viata sa. A criticat si restul de fanarioti, in Comisul

Agamemnon Kiulafoglu, grec de 45 de ani, care, dupa regula, ca meridional libidinos, e insurat cu o romanca de 22 ani. (De la Alecsandri si pana la dl Panait Macri, in "haiducii" sai, grecul e un satir ahtiat dupa femeile romane tinerele si frumusele.) Kiulafoglu vorbeste jumatate greceste, jumatate romaneste stricat. E tipul "grecului" care cauta cu orice pret sa parvina: "am trebuinta acum de parale, pentru ca se me fac ispravnicos mai degraba".

O paranteza: Tipul acesta, desigur foarte interesant, e utilizat de

Alecsandri mai mult pentru a stoarce un efect comic din chipul de a vorbi stricat al grecilor din vremea aceea. Toti cati au utilizat acest tip, gandindu-se mai mult la efectul comic al vorbirii, l-au caricaturizat cu mijloace asa de ieftine, incat nu l-au redat niciodata. Grecul din tarile romane de la inceputul veacului al XIX-lea, fanariotul lacom si fara scrupule, inventiv cand era vorba sa triumfe, are o oarecare asemanare cu grecul pervers si lacom din Roma imperiala, care a fost zugravit de Sienckiewicz in Quo Vadis. Chilon Chilonides este desigur un intelectual, este un paria persecutat, si nu aproape un stapan, ca cei de la noi, dar lacomia, siretenia emigrantului, care are un singur scop: sa traiasca bine cu orice pret, ii apropie, le da un caracter de familie. Dramaticul unei asemenea existente nu l-a simtit si nu l-a redat nimene la noi. inchid paranteza.

Alecsandri n-a uitat, in Iorgu de la Sadagura, nici pe evrei (Itic zaraful, care se lauda ca are "perciuni suditi", supus strain), nici pe nemti (baron von Klaine Swabe. La C. Negruzzi, e baron Flaimuc), care, la inceputul civilizarii tarii, au fost printre aceia care au importat aceasta civilizatie, ca medici, ingineri si alte profesiuni mai modeste etc.

Un singur lucru n-a criticat Alecsandri in Iorgu de la

Sadagura: pretentia scriitorului fara talent, care a format mai ales obiectul criticii"Junimii" si in special a dlui Maiorescu. Dar Alecsandri n-a trecut fara sa bage de seama si acest "ridicol". El a ras si a biciuit adesea pretentia fara talent. Asa, de pilda, in Doi morti vii (1851), el introduce, fara nici un rost altul decat ca sa-si bata joc de literatii netalentati, pe "tanarul poet" Acrostihescu (Alecsandri, dupa obiceiul lui si al vremii sale, cum am mai vazut, numeste personajele dupa indeletnicirea lor sau dupa ridicolul pe care vrea el sa-l arunce asupra lor). Acest Acrostihescu, caruia prietenii ii mai zic -- desigur cu invoirea lui Alecsandri -- si Odobasa, este un personaj care are gata la dansul felurite ode pentru toate prilejurile:

"Acrostihescu ... (scoate din buzunar un volum manuscris si cauta filele): Aurora... La mormantul ei!... oda la imparatul... oda la sahul... oda la craiul!"

si daca el isi pune poezia si in slujba sahului, asta nu-l impiedica sa o inalte sus de tot -- in teorie:

Acrostihescu : "Poezia este o arta sfanta... o fiica cereasca."

Flutur: Apoi, daca-i o fiica cereasca, n-o face sa umble cu colinda la sarbatorile unora si altora... m-ai inteles?

Acrostihescu (in parte): Bestie incapace!" Acrostihescu, ca scriitor lipsit de talent de la inceputul literaturii veacului al XIX-lea, vorbeste in limba croita de filologi. De aici "bestie incapace" sau "ti s-o inflacarat imaginaciunea" sau "emociuni" si alte expresii, pe care Alecsandri le pune, incidental, in gura lui Acrostihescu, care dealtmintrelea vorbeste ca toata lumea. Faptul ca Acrostihescu nu este consecvent cu sine insusi in sistemul sau de a vorbi, intrebuintand rar de tot cateva forme artificiale, pus alaturea cu faptul ca si la alte tipuri ale lui Alecsandri, ca si la Muza de la Burdujani a lui Negruzzi, se observa aceeasi neconsecventa, sau una si mai batatoare la ochi: intrebuintarea, de catre aceeasi persoana, si a procedarii latinistilor si a celei a analogistilor -- dovedeste ca scriitorii beletristi nu prea aveau o idee clara de diferitele sisteme lingvistice, ci le confundau pe toate in o singura si mare babilonie ridicola, pe care o azvarleau in spinarea acelora care trebuiau sa zugraveasca tagma stricatorilor de limba si a croitorilor de limbi noi romanesti. Pe langa multele cauze, pentru care tipurile lui Alecsandri nu sunt vii, o cauza, cand e vorba de stricatorii de limba, e si aceasta neconsecventa, cel putin pentru cei care cunosc "sistemele" lingvistice.

Alecsandri -- urmam mai departe --, ca si "Junimea", n-a pretuit o opera literara numai fiindca este romaneasca. Nici pentru el producerea unei opere romanesti nu era un merit, daca opera nu i se parea buna. Asa, de pilda, sa se citeasca articolul de critica, publicat de Alecsandri in Propasirea, in anul 1844, indreptat impotriva "stantelor epice" (Printul roman) ale lui Aristia. Citez numai inceputul:

"Bateti din palme, romanilor, si strigati ura! caci in sfarsit, dupa o lunga-larga asteptare de vreo cateva mii de ani, v-ati invrednicit a dobandi un poem epic! aCum ar fi salutat un V. A. Ureche, in 1844, primul poem epic!i Veacul vostru de glorie au sosit sub figura unui tom in 8o plin de versuri sucite si de idei inca si mai sucite. Bucurativa, patriotilor" etc..., dupa care urmeaza o bataie de joc, careia ii lipseste ironia si conciziunea, iar nu tendinta si punctul de plecare, ca sa fie maioresciana. in 1867, la aparitia Convorbirilor, Alecsandri le feliciteaza, pentru ca pe steagul lor e scrisa si lupta impotriva prostuluigust.
*

Vasile Alecsandri are un loc special intre criticii din

Moldova. El sta in mijloc intre A. Russo si M. Kogalniceanu, de pe o parte, si C. Negruzzi si dl Maiorescu, pe de alta. De A. Russo il deosebeste "junimismul", de C. Negruzzi il deosebeste "patruzecioptismul".

Patruzecioptismul lui Alecsandri are, cum am vazut, mai multi factori, dar factorul principal al patruzecioptismului sau e nationalismul.

in Romanii si poezia lor Alecsandri lauda pe taran si-l idealizeaza tocmai din acest punct de vedere. El nu vorbeste ca democrat, ci ca nationalist. si cand s-a dus in popor "sa-i culeaga" poeziile, el n-a facut-o decat foarte putin ca democrat (ori ca romantic), el a facut-o mai ales ca nationalist.

Pentru dansul, taranimea romana n-a fost, mai deloc, clasa producatoare si obijduita, ca pentru un Balcescu si altii, a carei soarta trebuia imbunatatita, ci pastratoarea si reprezentanta romanismului. in Iasii in 1844, dupa ce citeaza parerile unui personaj ca "romanul e ca ceara" si ca se face turc, francez etc. dupa imprejurari, raspunde ca aceasta e adevarat pentru o mica parte, patura subtire de sus, dar ca taranul nu-si paraseste niciodata "obiceiurile, limba, portul". Aiurea, in Romanii si poezia lor, desi - sceptic si critic! -- banuieste ca este "poate cam partinitoare nobila sa exaltare" de a-si inchipui neamul romanesc ca "unul din neamurile cele mai inzestrate cu daruri sufletesti", totusi, in paginile urmatoare, nu sovaieste de a vorbi despre poporul roman -- taranimea -- ca de un popor "menit a se urca la treapta cat de inalta", nu sovaieste de a face declaratii de iubire acestui popor, care e "curat, intelept, vesel si poetic in graiul sau" si a carui adanca cumintenie, imaginatie, spirit satiric, inima buna se vadesc in proverbele, poeziile, obiceiurile sale.

"Eu, zice el splendid, de cate ori aud doina, imi pare ca aud Moldova plangand dupa gloria sa cea veche" Ganditiva la impresia produsa de doina asupra lui O. Carp sau Cosbuc. Pentru acestia, doina e cantecul unei clase sociale, a plugarului -- pentru Alecsandri, ea este cantecul patriei, caci pentru el, inca o data, taranimea nu e o clasa sociala, si inca nedreptatita, ci reprezentanta si pastratoarea traditiei, a romanismului:

"intr-o epoha ca aceasta, unde tarile au a se lupta cu dusmani puternici, care cearca a intuneca nu numai drepturile politice, dar si chiar nationalitatea romanilor, poezia populara ne va fi de mare agiutor spre apararea acestia; oricat de maiestre sa fie manifesturile cabinetului de Petersburg, romanii tot romani vor ramanea si vor dovedi ca sunt romani prin limba lor, prin traditiile lor, prin obiceiurile lor, prin canticele lor si chiar prin giocurile lor".

E clar ca patruzecioptismul lui Alecsandri e mai mult nationalist, decat democratic.

El primeste cu fericire colectia de proverbe a lui A.

Pann. E plin de orgoliu cand poate dovedi lui Mérimée ca "energia salbatica" cuprinsa in vorbele "arde-ma pe carbuni; eu voi muri fara a spune numele iubitului meu" nu e a lui Puskin, cum credea scriitorul francez, ci dintr-un cantec popular romanesc.

Acest boier frantuzit a iubit mult produsele spiritului si imaginatiei populare. taranul, in scrierile sale, formeaza orizontul albastru, pe care se profileaza tipurile grotesti ale clasei de sus. Nu e vorba, si albastrul orizontului, si grotescul tipurilor sunt exagerate, si de cele mai multe ori fara arta, ori, mai bine, fara destula arta.

E interesant cum zugraveste Alecsandri coliziunea dintre "civilizatia" claselor de sus, provenita din amestecul de civilizatii si culturi, si viata si spiritul poporului de la tara. taranul roman nu pricepea mai nimic din ceea ce faceau si desfaceau cei de sus, in vechiul regim.

Acum nu pricepe chiar deloc. Confuziunea ce rezulta ne-o zugraveste Alecsandri in piesele sale, si el, care a luptat atat de mult impotriva stricatorilor de limba, atribuie aceasta confuziune aproape tot atata reformelor lingvistice, cat si celor politice si sociale -- de aceea am spus, de la inceput, ca critica lui sociala, chiar cand e justa, e superficiala.

Daca pentru explicarea confuziei in viata de la tara

Alecsandri n-ar fi dat o atat de mare importanta stricatorilor de limba; daca ar fi accentuat suficient adevarata cauza: reformele politice si sociale, el ne-ar fi dat pagini si mai interesante de critica sociala, caci atingerea forme lor noi, introduse de curand, cu formele vechi de viata este, la noi, obiectul principal al oricarei critici sociale.

Cateva exemple din Rusaliile:

    Suzana : Pare c-o mai vinit o hartie si azi dimineata?

    Toader barbatul sau, vornicul satuluii: O vinit, da. Ci-ca sa ne-apucam de durat o casa comunala. D-nu Galusca aGaluscusi ne-o vorbit un ceas intreg de costituti... una, de conventi... una, fac doua; de patrie, de amoare...

    Suzana : Ce moare barbate?

    Toader : Poate ca moare de curechiu, fiindca s-apropie postu.

    Suzana : Bine, dar ce are a face?

    Toader : El o fi stiind, ca ne-o mai spus sa fim de azi inainte cetateni.

    Suzana : Cum cetateni? Sa va-nchida la cetate?

    Toader : Dracu sa-i discurce (scapa jos condicile ce tine subtioara).

    Suzana : Da aceste ce sant, Toadire?

    Toader : Condici de insemnat toti trecatorii prin sat; tabloane de gaste, rate, pui de gaina, oua, toate! Cica-s potrocoale de receseminta".

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Comic ieftin, nenatural, dar din care se vede ciocnirea dintre "civilizatie" si viata romaneasca de sat si din care se vede si greseala de conceptie, de a pune aceasta ciocnire nu atat pe seama faptului, cat mai ales pe seama limbii.

Cand Veverita, fruntas, raspunde lui Razvratescu, subprefectul, care spune taranilor sa cladeasca un arest comunal: "-- Temnita la noi?... dar nu suntem scapati din Ocna!", Alecsandri face critica sociala, bazandu-se pe o neintelegere de fapte, dar cand lui Veverita, care nu se dumereste ce e "comuna" de care vorbeste Razvratescu, ii raspunde Gheorghe: "-- Adica cum una, cum alta! tot ca una, fata mea", atunci Alecsandri face iarasi critica sociala, bazandu-se pe neintelegerea limbii.

si mai departe, cand Gheorghe zice: "-- Vasile, mai frate, d-apoi cica-i pentru binele nostru"... iar Veverita raspunde: "-- Se poate, cumatri; insa vina noastra-i daca nu-i pricepem? Ei ne graiesc intr-o limba straina, parca noi am fi pricopsiti ca dansii..." --, e clar ca Alecsandri pune mai ales pe socoteala limbii ceea ce ar fi trebuit sa puna pe socoteala ciocnirii formelor noi cu obiceiurile vii ale pamantului.
*

Dar toate directiile in care s-a manifestat, si toate contradictiile chiar, pe care le-am relevat, patruzecioptismul, ca si junimismul sau, taranismul sau patriarhalist, cantarea trecutului, ca si reformismul sau, critica sistemelor lingvistice si a literaturii, ca si activitatea sa politica -- toate se reduc, la urma urmei, si se conciliaza in tendinta lui permanenta si dominanta: nationalismul, si nationalismul asa cum poate sa apara intr-un suflet conservator si artist, mai mult impresionabil decat cugetator si logic.





Garabet Ibraileanu - Vasile Alecsandri


Aceasta pagina a fost accesata de 901 ori.
{literal} {/literal}