Nicolae Balcescu in Moldova
de Vasile Alecsandri
Oamenii de masura lui Nicolae Balcescu sunt inca rari intre romanii de astazi. Acei care ca dansul, in tot cursul unei existente de lupta, au fost insuflati numai de nobila simtire a amorului de patrie si care au visat si lucrat cu neincetare la reinvierea si la marirea neamului lor, merita sa atraga respectul si simpatiile urmasilor. Tot ce se atinge de acei oameni de frunte, diversele intamplari ce au trecut peste dansii, actele lor publice si chiar incidentele vietii lor private devin, dupa moarte, de un mare interes pentru cine stie a-i pretui si ii admira. E o datorie sacra pentru amicii si contemporanii lor de-a face apel suvenirelor, spre a feri de uitare toate notitele ce pot contribui la completarea biografiei lor.
Aceasta idee m-a indemnat a vorbi astazi de Nicolae Balcescu ca de un om al carui nume onoreaza Romania si ca de un amic scump si jelit. Am petrecut luni intregi cu el, nu numai in tara, dar si in strainatate; am avut adeseori ocaziunea de a cunoaste frumoasele aspirari ale inimii sale; l-am vazut lucrand cu entuziasm la Istoria romanilor sub Mihai-voda Viteazul; am calatorit impreuna prin romanticele vai ale Moldovei; ne-am preumblat pe golful poetic al Neapolei, in noptile luminoase din Italia; am admirat flacara uriasa ce-ncununa fruntea Vezuvului; am respirat aerul parfumat al Siciliei, ratacind amandoi pe malurile marii; am trait o parte a timpului de exil de la 1848 in mijlocul minunilor Parisului si am facut, la un loc, pretutindenea multe proiecte marete, multe visuri aurite pentru gloria si independenta natiei noastre. Simt dar o multumire adanca, o placere duioasa a ma-ntoarce cu gandul pe cararile sterse ale trecutului si a intalni in acest pelerinaj fantastic dulcea imagine a lui Balcescu.
O, Doamne! de ce trebuia oare sa-l vad, in sfarsit, singur, parasit, palid, descurajat, suferind de o cruda boala si murind pe malul acel inflorit al Palermei, unde am trait cu el atatea zile inganate de falnice sperari? Cine-si poate inchipui amarul ultimei ore a vietii sale! Cine va spune dorul cumplit de tara cu care s-a luptat atunci, sarmanul! in agonia mortii?
O, suflet bland si iubitor, tu, care ai chemat gloria stramoseasca din mormintele eroilor nostri! tu, care ai inaltat catre ceruri cele mai nobile urari pentru viitorul patriei romane! lasa-ma a traduce in limba poporului tau cea de pe urma gandire a ta pe pragul vesniciei!
N. Balcescu murind
De pe plaiu-nstrainarii
Unde zac si simt ca mor
De amarul desperarii
si de-al tarii mele dor,
Vad o pasare voioasa
Apucand spre rasarit,
si o raza luminoasa,
si un nour aurit.
— „Pasarica zburatoare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie-ncantatoare
De la sfantul Dumnezeu.
Sa duc glas de armonie
tarmurilor romanesti,
Sa vars dulce veselie
Inimilor ce jelesti“.
— „Raza vie calatoare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie-nvietoare
De la sfantul Dumnezeu,
Sa depun o sarutare
Pe al tarii tale san
si s-aduc o alinare
Jalnicului tau suspin.“
— „Nouras patruns de soare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie roditoare
De la sfantul Dumnezeu
Sa ma las in Romanie
Ca sa creasca mii de flori
Pe frumoasa ei campie
Ce o plangi adeseori!“
— „Du-te, raza stralucita,
Du-te, mica pasarea,
si pe tara mea iubita
Mangaieti-o-n lipsa mea!
Iar tu, nour de rodire,
Fa sa creasca-n sanul sau
Cu verzi lauri de marire
Floarea sufletului meu.“
Am facut cunostinta lui Balcescu in anul 1845, la mosia lui Costache Negri, fostul agent al Principatelor Unite langa inalta Poarta. Numele noastre nu erau straine unul altuia; caci ele se intalnisera sub coloanele Foaiei stiintifice si literare, o publicatie periodica care incepuse a aparea la Iasi in anul precedent si al carui titlu primitiv, Progresul, fusese sters din frunte-i de catre guvernul de atunci, fiind considerat ca o denumire revolutionara!
Balcescu tiparise in ea lucrarea sa atat de erudita asupra Armatei romane, si eu dasem la lumina cateva incercari de poezie si articolul intitulat Istoria unui galben. Exista dar intre noi o confratie literara care era menita a se preface lesne in o prietenie stransa.
in acea epoca o frumoasa miscare de renastere se produce in ambele tari surori. Tinerimea Moldovei, intoarsa de la universitatile Germaniei si Frantei, adusese cu dansa in societate o comoara pretioasa de idei noi si de simtiri patriotice, comoara care nu intarzia a se raspandi in generatia cea juna de prin orase. Demnitatea personala, onorul de familie, onestitatea in functii, patriotismul infocat, independenta de caracter in fata guvernului, navalira deodata cu o pornire invingatoare asupra cetei numeroase de vechi eresuri si de obiceiuri vicioase clocite sub caftanul fanariotic si incurajate de politica Protectoratului.
O lupta neimpacata si amara incepu dar intre oamenii neiesiti din tara si tinerii crescuti in strainatate si porecliti in sanul patriei lor cu numele caracteristic de bonjuristi; zic lupta amara, caci nenorocitul bonjurist avea in contra lui nu numai pe guvern si pe agentii puterilor invecinate, nu numai o societate intreaga deprinsa cu moravurile vechiului regim, dar uneori chiar si pe rudele lui cele mai de aproape. in fiecare familie se gaseau fata-n fata obiceiurile trecutului cu ideile civilizatiei moderne. Prin urmare, insasi sfintenia legaturilor celor mai intime era expusa inrauririi unei stari de lucruri foarte delicate si ades foarte critice. si aici sunt fericit de a putea declara, in onorul damelor de la Moldova, ca ele au avut un rol providential in mijlocul acelei drame sociale! Ca mame sau ca surori, sub indemnul inimii lor iubitoare, ele au stiut a preveni, a stinge neintelegerile fatale dintre parinti si fii, indulcind pe de o parte asprimea uneori despotica a batranilor si, pe de alta parte, potolind iuteala nerabdatoare a tinerilor. Ele au fost ingerii pazitori ai pacii de familie si au contribuit mult, prin tactul lor admirabil, a inlesni triumful progresului.
„Bucura-te ! zicea o mama inteleapta catre barbatul ei, bucura-te daca esti invins, caci invingatorul este insusi fiul nostru cel iubit!“ Batranii cu vreme se primira a recunoaste ca trebuiau sa dea randul copiilor, mai cu seama ca in o asemenea concedare generoasa, ei gustau magulirea unei mandrii puternice, mandria parinteasca! Astfel lucrarea sublima de regenerare, intreprinsa de un mic numar de apostoli ai civilizatiei, gasi de la inceput un mare ajutor in dragostea mamelor, in partinirea entuziasta a surorilor si, mai tarziu, pe nesimtite, chiar in amorul propriu al parintilor. Astfel, tara, setoasa de reforme salutare, facu in cativa ani pasi uriasi pe calea imbunatatirii morale.
Printre acei apostoli ajunsi de-abia in primavara vietii lor, N. Balcescu era unul din cei mai convinsi, din cei mai infocati, din cei mai cu abnegare. Presimtind viitorul Romaniei, el se cerca a grabi pasirea romanilor catre acel viitor, purtandu-le pe la ochi prestigiul stralucitor al gloriei stramosesti si facand sa patrunda in sufletul lor glasul fermecator al istoriei trecutului. Pe fruntea lui larga si curata se vedeau trecand gandiri marete; in ochii lui limpezi si negri lucea o flacara tainica, ce parea a inota intr-o roua de lacrimi la cuvintele de Patrie, glorie si independenta nationala! Vorba lui era dulce si convingatoare, ca graiul multor oameni destinati de soarta a muri in floarea tineretii. Constitutia sa parea delicata si mai mult suferinda, caci fusese adanc vatamata in timp de doi ani de inchisoare la Manastirea Margineni, sub domnia lui Alexandru Ghica-voda. intr-un cuvant, toata persoana lui inspira simpatie si dor de imprietenire, simtiri la care el raspundea din parte-i printr-o fratie sincera si statornica. Am spus ca am vazut intaia oara pe Balcescu la anul 1845. Pana la acel timp Principatele Moldovei si Valahiei, desi vecine, desi locuite de acelasi neam, erau cu totul straine una de alta. Foarte rareori iesenii si bucurestenii treceau linia hotarului, linie imaginara in adevar, dar in realitate nestrabatuta ca zidul ce desparte China de celelalte imperii ale lumii. Romanii se cunosteau impreuna mai mult din auzite, sub nume de moldoveni si munteni, si cand din intamplare vreun impiegat al statului si mai cu seama vreun boier moldovean facea vreo calatorie la Bucuresti, acel incident al vietii lui dobandea proportia unui mare eveniment in ochii locuitorilor de dincoace de Milcov. Curajosul calator profita de privilegiul celor veniti de departe, spre a povesti minuni de capitala Tarii Muntenesti si de traiul muchelef al boierilor de acolo. Asemenea se vorbea in Bucuresti de gospodaria boierilor si mai ales a cucoanelor de la Moldova.
Doua puncte existau insa pe fata pamantului, doua puncte foarte departate, in care romanii generatiei noi incepura a se intalni; unul in Franta, la cartierul studentilor din Paris, si celalalt in Moldova, la mosia lui Costache Negri.
O inspirare dumnezeiasca indemnase pe parintii nostri a-si trimite copiii in strainatate, la universitatile de la München, Heidelberg si Paris, spre a dobandi invataturi folositoare tarii lor.
Desi pe atunci mergerea in Franta era privita ca o ducere pe ceea lume, caci drumul acel lung tinea, din lipsa de cai ferate, peste douazeci de zile si douazeci de nopti in diligente; desi durerea despartirii era cruda pentru bietii parinti, ei stapaneau jalea sufletului lor amarat, isi impartaseau copiii la picioarele altarului dumnezeiesc, si apoi, cu ochii plini de lacrimi, ii indreptau spre Apusul luminat al Europei, ca pe niste nemernici recruti, destinati a deveni soldatii viitorului.
Fapta sublima a generatiei trecute! tu, care ai fost izvorul renasterii neamului romanesc, ridica glasul de apara mormintele parintilor nostri in contra insultei orbilor si nebunilor ce nu stiu a le respecta.
Pe plaiul strainatatii, trimisii din ambele Principate adevereau zicerea poporala: Sangele apa nu se face! Ei se legau impreuna de la cea intai vedere, ca niste frati buni ce s-ar intalni dupa ani multi de despartire; traiau la un loc, incurajandu-se la studii, ajutandu-se la nevoi si deprinzandu-se astfel la ideea mantuitoare a Unirii romanesti. Din nenorocire, insa, inturnarea lor in patrie punea iar intre dansii distanta fatala, si rareori strabatuta, ce se intindea ca o cale parasita, de la Iasi la Bucuresti!
Sarmanii instrainati! Cate deziluzii ii asteptau la marginea tarii! Cate lupte, cate loviri in frumoasele lor sperari!
Unii, care castigasera diplome de doctorat in jurisprudenta, ramaneau parasiti de guvern, sau cel mult randuiti a servi in cele de pe urma posturi ale ramurilor administrative sau financiare. Nici unul nu se vedea pus la locul lui. Altii, care in neastamparul unei imaginatii aprinse se incercau a pasi pe campul ademenitor al literaturii si fondau, cu mii de greutati, vreo foaie periodica, erau expusi a privi in curand suspendarea ei pentru cel mai usor motiv.
si uneori a fi chiar ei insisi ridicati de politie din sanul familiei si trimisi in exil la manastiri, fara nici o forma de proces, dar numai dupa placul arbitrar al domnitorului sau numai din capriciul unui ministru. Altii iar, care, dorind a crea un teatru national, compuneau piese originale ori faceau traduceri din repertoriul francez, erau siliti a pune acele lucrari sub ascutisul foarfecelor unei cenzuri aspre si oarbe. Ferice de dansii daca si dupa asemenea trista formalitate ei nu se trezeau osanditi la inchisoare, sub cuvant de atac in contra moralei de la 1840!
Iata sub ce soi de sistem despotic tinerii francezi si nemti, bonjuristi si duelgii erau chemati a incepe si a urma fara descurajare solia lor civilizatoare.
Aceste deosebite porecle erau date de catre boierii reactionari studentilor din Franta si Germania, si atat unii cat si altii inspirau oarecare groaza, avand reputatia de duelisti, de oameni nemersi la biserica, de antropofagi etc. in adevar, denumirea cam turcita de duelgii era meritata pana la un grad; caci in anii dintai, adica de la 1839 pana la 1845, francezii si nemtii formau doua partide rivale, cercand fiecare a lua pasul in societate si a face sa predomine ideile tarilor in care-si primira educatia. Acea discordie da loc necontenit la o multime de neintelegeri, de discutii si de provoca ri. Duelul era la ordinea zilei, incat, fara cat de putina dusmanie, campionii germanismului si ai francismului, sub indemnul unui amor propriu copilaresc, se bateau pentru motivuri de nimic, si pot zice mai mult pentru placerea de a practica duelul. in zadar domnul da porunci politiei ca sa opreasca intalnirile dimprejurul Iasilor; duelurile urmau chiar sub ochii neodihnitului aga.
Timpul, insa, relatiile sociale din zi in zi mai stranse, comunitatea de aspirari catre acelasi viitor si inraurirea amicala exercitata de Costache Negri asupra inimii tinerilor facura a se stinge dintre acestia rivalitatea ce ii inarmase de atatea ori pe unii in contra altora. Costache Negri, iubit de toti pentru intelepciunea sa dreapta, pentru blandetea si nobletea caracterului sau, fu recunoscut ca decanul tinerimii si chemat de atunci pana astazi cu denumirea dragalasa si respectuoasa de Mos Costache sau cu acea mult mai caracteristica de Unchesul.
Prin urmare, ziua de Sfantul Constantin si Sfanta Elena era nu numai o sarbatoare pentru dansul, dar si pentru amicii lui. Pe tot anul, la acea zi, veneau multi tineri de la Iasi si de la Bucuresti ca sa ia parte la serbarea de familie de la Manjina, serbarea frumoasa, patriarhala si care in curand lua un caracter national. Multi din acei care traiesc inca si cativa din acei care au murit, precum N. Balcescu, C. Filipescu, A. Russo, Coradini etc., au asistat la praznicele homerice, la vanatorile intocmite cu mare numar de calareti, insirati pe campiile nemarginite ale tarii de jos, la horele vesele de tarani si tarance amestecati la un loc, mana in mana, cu cavalerii si damele saloanelor din ambele capitale.
Costachita Filipescu ducea hora cu pornirea voiniceasca a unui fecior de munte; A. Russo atata glumele romancelor cu spiritul sau sagalnic si N. Balcescu, cuprins de entuziasm la privirea flacailor ce dantuiau cu pletele in vant, zicea: „O! mandra oaste va avea Romania cand i-a veni randul pe lume!...“ Nobil suflet!... El nu putea gusta o veselie, nu putea simti o fericire fara de-a face partasa la dansele pe mult iubita si neuitata lui Patrie. Vizitele noastre la Manjina pentru ziua lui Negri, petrecerea frateasca in sanul familiei sale, inzestrata cu cele mai frumoase calitati ale spiritului si ale inimii, vor ramanea suvenire nesterse din memoria noastra. Acele pelerinaje in tara de jos a Moldovei au avut o nepretuita influenta in favorul miscarii nationale de la 1848. in Manjina tinerii, osteniti si descurajati de greutatile misiei lor, prindeau o noua putere pentru luptele viitoare; moldovenii si muntenii aveau ocaziune a se cunoaste de aproape, a se stima, a se iubi, a pune la un loc sperarile lor, a face proiecte marete pentru renasterea Patriei comune, a se intelege pentru formarea opiniei publice in tara. Zic Patrie comuna, zic tara, pentru ca la Manjina nu mai erau moldoveni si munteni, dar romani; nu erau doua tari pentru romani, dar o singura tara, o Patrie comuna!... Unirea exista in inimi, ea se talmaci in cuvinte si prinse radacina, ca o planta cereasca, pe acel loc ars de soare si lipsit de plantele umbritoare ale pamantului.
Nicolae Balcescu, in vara anului 1845, petrecu impreuna cu noi cateva zile si, plecand la Bucuresti, ne zise imbratisandu-ne cu lacrimi: „Plec de aici cu sufletul plin de convingere ca ne va ajuta Dumnezeu si va ridica natia romana la rangul ce i se cuvine printre celelalte mari neamuri ale lumii. Adio! sunt fericit!“ Postscriptum: - in iarna anului 1847 am petrecut trei luni cu Balcescu la Palerma si la Neapoli, unde el venise ca sa gaseasca o clima favorabila sanatatii sale. Peste un an, dupa revolutiile din Bucuresti si din Iasi, am trait impreuna la Paris in cea mai deplina conformitate de idei si de simtiri; caci el avea un caracter foarte bland si amical. in fine, l-am mai zarit pentru ultima oara in carantina de la Galati trist, abatut, suferind, desperat in suflet; caci, intorcandu-se din exil, i se refuzase intrarea in Patria lui. Nenorocitul s-a intors amarat la Palerma, unde a murit pe maini straine.
Iata o scrisoare care ne arata pe Balcescu in orele sale de suferinta. Ea a fost scrisa de o dama din Moldova, care intruneste toate calitatile spiritului si ale educatiei perfecte, si contine un portret fidel al inimii bietului exilat.
„Cher ami, au mois de novembre 1851, je reçus une lettre de Balcesco, qui m’appelait auprès de lui à Hyèrès. Comme toutes les natures vraiment grandes, auxquelles la reconnaissance ne pèse pas, il ne craignait pas d’accepter le dévouement de ses amis. Sa confiance en eux était si entière, qu’on se sentait tout naturellement porté au sacrifice vis-à-vis de lui.
Je le trouvai dans un état de santé qui ne laissait aucun espoir de guérison; mais soit qu’il ne voulut pas attrister la joie du revoir, soit qu’il se fit illusion, il me parut plein de courage et me parla de ses projets d’venir. Il travaillait avec une ardeur qui temoignait pourtant de ses craintes; il se levait souvent la nuit pour écrire à son histoire de Michel le Brave. Ces efforts l’épuisaient!... Je lui proposai d’écrire sous sa dictée... Le souvenir de ces heures de travail, entremêlées de causeries, est un des plus précieux que j’aie conservé de notre intimité fraternelle... Son esprit juste et pénétrant, son imagination ardente, son ame enthousiaste et aimante donnait à chaque sujet un intérêt tout particulier, et que l’on fut ou non de son avis, il forçait l’attention et ne laissait jamais indifférent. Son thème favori était l’amour de la famille, l’amour d’une femme telle qu’il la rêvait, l’amour des enfants!... Absorbé dans les premières années de sa jeunesse par des questions politiques et par des préocupations de réformes liberales pour son pays, son coeur avait conservé une fraicheur et une vivacité d’mpressions extraordinaires ; mais ses aspirations étaient grandes et allaient toujours au plus beau.
Je lui demandai un jour quel type de femme il aimait le mieux. Il me répondit: M. de Rolland! Cette ame amoureuse de l’héroïque était très sensibile á la grace et á l’esprit; mais quelque grand que fut son culte pour l’amitié, on sentait qu’elle avait besoin d’un autre sentiment, qu’elle aspirait ardemment vêrs la réalisation d’un rêve plus attrayant, plus complet. C’est á ce rêve, entrevu et non atteint, que j’attribue l’horreur de notre pauvre ami, et je dirai presque son épouvante de la mort. Il se révoltait comme d’une injustice á l’idée de mourir, mais ses révoltes n’avaient ni fiel ni durée: il reprenait vite possession de lui-même et me disait alors avec ce sourire de détachement que les mourrants ont seuls: Qu’importe aprés tout!
Sa traiasca tara noastra!
Ce voeu résume toute sa vie!
Il est bon, noble et juste que sa mémoire soit honorée et que son souvenir vive dans le coeur de tout roumain.
Nicolae Balcescu in Moldova
Aceasta pagina a fost accesata de 3872 ori.
